Cronicar de la Izvoare

De la oarece distanţă, s-ar putea zice că a trăit şi trăieşte de-o viaţă aproape (aşadar, minus „copilăria printre ciulini”, ca deportat în Bărăgan) undeva pe-un picior de plai, pe-o gură de rai… Undeva unde nu oricine poate ajunge lesne, fie şi pentru că nici drumurile din şi spre acele locuri n-au fost şi chiar încă nu-s aşa cum ar trebui să fie, nici transportul în comun, nici iluminatul public…, zonă spre care nici trecătoarele autorităţi de la centru nu-şi prea fac cale. Dar dinspre un localnic atent la mai tot ce se petrece în preajmă, precum Decebal Alexandru Seul – „misionar” inclusiv prin cătunele ţinând de comună datorită profesiei sale de bază, cea de asistent medical –, cu simţire faţă de oameni şi întâmplări, până şi faţă de unele care ar fi ignorate de majoritate, iar în plus grijuliu să le noteze şi să le restituie scrise pentru o zi sau pentru cine ştie când, Izvoarele Sucevei par un ţinut aproape miraculos. Iată că în acest noiembrie aflăm că s-a împlinit o jumătate de secol de când acestui cronicar aparte – care nu şi-a pierdut candoarea, inclusiv aceea de a se mira – i-au fost tipărite primele rânduri în „Zori noi”, rânduri pe care le-a continuat şirag, miniatură cu miniatură, până în prezent, în „Crai nou” (ca şi în alte publicaţii), dar şi în (dacă nu greşesc) 17 cărţi de publicistică şi de proze. Aşadar, miniaturi despre oameni şi întâmplări, despre stări de fapt dimprejur, inclusiv „ştiri” despre căţei, berze sau un pom înflorit în miez de toamnă…