Motto: „Tu aveai obraz subire,
Nu şorici ca unii oameni.„
(Ion Pribeagu)
Se apropie Crăciunul! Guiţatul prelung trezeşte apetitul imposibil de stăpânit, mai ales că nu vine, ca la oamenii obişnuiţi, după Postul Crăciunului, că cine mai ţine post?, nu, nu-i vorba de asta, n-are nicio legătură cu Ignatul. Mai degrabă, sacrificarea porcului oricând, dar nu oriunde, de exemplu, între blocuri, este un act cultural, de pus ţara la cale, este o figură de stil, o metaforă prin care biciuirea papilelor gustative după pârlirea porcului devine un act de creaţie. Cum evoluează lumea! Acum, pe lângă grătar, trebuie să ai porcul şi, după cum se ştie, porc nu are oricine, numai cei înstăriţi dintre politicieni au; că ce haz ar mai avea execuţia în sine, dacă ar avea toată lumea. Încă nu se ştie cine a lansat iniţiativa tăierii porcului prin locuri ferite de priviri indiscrete; pare a fi dintre adversarii politici, din moment ce este vizat Dragnea cu crescătoria lui de porci, făcută anume să mai netezească asperităţile politice şi juridice. Parcă mai are importanţă de la cine a pornit, din moment ce până şi în sufrageria lui Oprea trona un porc cu o eşarfă portocalie la gât? Mi se pare mie sau chiar aşa este că cel mai important moment din această epopee a porcului sacrificat pentru scopuri nobile, desigur, este încălecarea porcului? Este momentul acela care se petrece şi la haita de lupi când, după doborârea prăzii, nu se reped toţi să înfulece – egalitatea e o iluzie –, ci numai masculul alfa. Nu mai trebuie niciun exerciţiu de imaginaţie, actul în sine este prea prozaic, aşezaţi voi pe porc pe cine vreţi şi veţi vedea că acolo s-a născut statul paralel, în jurul porcului şi-au dat mâna securiştii cu procurorii şi cu politicienii, acolo, cu o bucată de şorici în mână şi cu un păhăruţ de rachiu, îţi vine să încalci legea, iar dacă mai iei şi un pahar de vin, cheful de a face dosare după pofta inimii este irezistibil, simţi beţia puterii că te poartă prin sferele înalte, interzise muritorilor… Ei, pe cine vedeţi voi călărind porcul? Mistificând realitatea şi refuzând să se prezinte în faţa Comisiei parlamentare, a crezut (mai crede?) că ulciorul merge veşnic la apă, nu i se poate întâmpla nimic rău, mai ales dacă este bine proptit de ambasada SUA şi de preacinstita faţă de preşedintelui Iohannis.
Dar şi alţii călăresc porcul şi cred că toată lumea e a lor. Noi, restul lumii, ştim ce ştim şi ştim bine: „Căci în lumea asta mare,/ Orişiunde te întorci,/ Te întâlneşti deopotrivă/ Şi cu oameni, şi cu porci”. Totuşi, lângă porc, înţelegi mai bine „ţopăiala fiscală” a preşedintelui şi nemulţumirea lui faţă de modificarea legilor lui Tudorel Toader; lasă-le aşa, Tudorele, nu schimba nimic, că tu nici nu ai dreptul la iniţiativa legilor, lasă în pace statul de drept, teme-te de consecinţe, vezi că ai lăsat prea mult spaţiu în închisori, este loc şi pentru tine, că lumea e dreaptă numai pentru cei drepţi… Aleluia! Cum le ştii tu pe toate! Mai ales atunci când îţi susţii teoria dublului standard juridic. Gândirea novatoare referitoare la oamenii politici care, chiar bănuiţi, devin penali, spre deosebire de restul oamenilor care, condamnaţi fiind, rămân pe post. Păi asta, domnule preşedinte, este o găselniţă, un nod în papură, ca să scăpaţi de cei care nu vă convin, sunt incomozii care nu vă suflă-n borş şi nici nu bat din palme când spuneţi lucruri trăsnite. După teoria dumneavoastră, toţi oamenii politici sunt vinovaţi, numai că unii dintre ei n-au făcut încă puşcărie. Această concepţie vă ajută să vă sprijiniţi, în goana după al doilea mandat, pe cei apolitici, pe societatea civilă, cea care mânuieşte strada, dreaptă şi cinstită, dar, atenţie, întreţinută. Cam ce cuvânt poate avea o întreţinută? Cineva dintre cei care nu vă aprobă, ba chiar îşi arată dispreţul pentru afirmaţiile hazardate, ar putea să invoce acel „organ” reproductiv arhicunoscut care, în anumite condiţii, poate salva o discuţie. Asta mă duce cu gândul la excursiile de studiu din studenţie când, odată, prin 1962, am ajuns la Apulum, la Alba Iulia, drept în muzeul de arheologie. Era o clădire lungă, cu grădină, care avea o prispă acoperită, plină de nişte pietre lungi, bine şlefuite, din care se înţelegea că romanii, cred că şi dacii, aveau cultul falusului care a „funcţionat” în Italia până prin secolul al XIV-lea, dar care nouă, băieţilor, nu ne stârnea nicio curiozitate. Tot atunci s-a întâmplat ceva care n-a putut fi uitat. O colegă de-a noastră, probabil crescută la pension, într-o mănăstire, l-a întrebat pe profesor, un om sever, rar dacă l-am văzut zâmbind: „Ce sunt aceste pietre?”. „Falusuri, domnişoară, falusuri. O Tempora! Unde sunt fetele de altădată” spuse profesorul dezarmat. „Dar falusurile ce sunt?” făcu colega care nu dezarmă. Nu dezarmă nici după ce află că falusul este penisul, organul masculin. Când a întrebat şi ce-i penisul, profesorul a luat-o prin învăluire: „este ceva ce rimează cu pendulă, patrulă, morală, caraulă, barabulă”. „Aha, aha, am înţeles. Este o sculă” făcu colega radiind de fericire. „Învăţământ prin descoperire”, rosti profesorul şi zâmbi binevoitor.
Comentarii