Am participat într-una din zilele trecute la o lansare de carte. Nu o carte oarecare, ci una deosebit de valoroasă, pentru că tratează probleme legate de gramatica limbii române.
Toţi vorbitorii care s-au perindat pe la microfon au adus cuvinte de laudă, post mortem, activităţii autoarei, fosta distinsă profesoară de limba română în Suceava Lucia Boroş.
Când se vorbeşte undeva despre limba română, imediat îmi apare în minte profesorul meu de limba română de la liceu. Ca urmare, pentru o clipă, m-am întors în timp şi m-am văzut elevă a Liceului de Fete din Fălticeni.
Pentru că îmi era proaspătă în minte dar, mai ales, în suflet revederea cu colegele după 60 de ani de la absolvirea liceului (revederea a avut loc la începutul lunii octombrie), mi-a fost foarte uşor să mă aşez în bancă (cu ochii minţii) şi să particip la o lecţie de limba română condusă cu măiestrie de mult regretatul, eruditul meu profesor de limba română, dl Vasile G. Popa, un dascăl de o valoare inestimabilă. Când intra în clasă şi trecea la catedră, treizeci şi ceva de perechi de ochi nu vedeau nimic altceva decât figura blândă a domnului profesor. Cu vocea scăzută, caldă, ne introducea în atmosfera orei de literatura română sau de gramatică. Nu se putea să laşi gândurile să zboare pe alte meleaguri, deşi la 16 -17 ani…
Pentru că nu ridica tonul niciodată, ora de limbă română se desfăşura într-o atmosferă caldă, calmă, de linişte şi armonie, de colaborare deplină elev – profesor. Cum să îndrăzneşti să nu fii atentă când domnul profesor povestea atât de frumos, chiar şi atunci când ne trezeam, câte una dintre noi, mai visătoare, introdusă (cu ironia fină ce îl caracteriza) în opera literară în discuţie.
Deşi era foarte greu pentru că nu aveam manuale şi învăţam numai după notiţe, lecţiile de limba şi literatura română erau aşteptate cu mare interes şi cu multă plăcere şi se desfăşurau la cel mai înalt nivel. Toate elevele (şi cele interne cât şi cele externe) ne pregăteam temele cu multă conştiinciozitate, pentru că îl respectam mult pe domnul profesor şi nu voiam să-l supărăm.
La lecţiile de gramatică, la sintaxa frazei, de exemplu, ne dădea spre analiză câte o frază, aleasă cu grijă, nu mai mică decât jumătate de pagină de caiet. Ce fericite eram când primeam rezultatele lucrărilor notate cu 5! Era nota maximă, pentru că sistemul de notare era 1 – 5, după cum şi durata studiilor liceale a fost, (3 – 4 promoţii), de 3 ani (clasele 8 -10 ); aşa era moda vremii.
Chiar dacă am terminat liceul la 17 ani, cu doar 10 clase, ceea ce a reuşit să ne înveţe dl profesor Popa ne-a slujit ca temelie solidă pentru studiile ulterioare. Dacă s-ar fi întâmplat să rămân numai cu cunoştinţele de limba română dobândite în liceu, fără lipsă de modestie, cred că aş fi făcut faţă oricărei confruntări pe această temă.
Limba română îşi avea, pe atunci, locul de onoare în rândul celorlalte discipline şcolare, iar dl profesor ştia, ca nimeni altul, să menţină cât mai sus ştacheta.
La vremea aceea, noi nu înţelegeam ce mare lucru era să îl avem profesor pe domnul profesor Popa (după cum am aflat mai târziu, personalitate marcantă a oraşului Fălticeni şi nu numai). Noi, elevele, nu ştiam nimic despre activitatea sa în afara catedrei, despre preocupările sale literare, multe rămase în manuscris şi publicate după moartea sa, survenită la o vârstă la care mai avea foarte multe de spus în ceea ce priveşte limba, dar mai ales literatura română.
De acolo de unde este, cred că dl profesor se bucură pentru că, aşa cum „din stejar, stejar răsare”, foarte multe dintre elevele sale au îmbrăţişat cariera didactică, avându-l ca model; iar Coca Maria Udişteanu îi calcă pe urme, scriind poezii pentru copii şi proză pentru adulţi.
Poate că ceea ce am scris eu vi se va părea lipsit de importanţă. Dar mă gândesc: am fi ajuns (fiecare dintre noi) ceea ce suntem fără un învăţător destoinic care să ne deschidă tainele abecedarului, fără nişte profesori devotaţi profesiei care să continue munca celui dintâi? Cu siguranţă nu. Atunci, eu cum să nu-mi amintesc de deosebitul, renumitul meu profesor de limba română şi să nu-mi plec fruntea cu recunoştinţă în faţa memoriei sale? Aduc prinos de recunoştinţă şi celorlalţi distinşi profesori ai liceului, la acea vreme, care au contribuit la formarea noastră ca oameni, indiferent de profesia aleasă.
Ca toate proverbele, zicătorile, cimiliturile izvorâte din înţelepciunea poporului, şi „Omul sfinţeşte locul” şi-a dovedit în timp valabilitatea, iar dl profesor Vasile G. Popa a dovedit-o din plin, deoarece, cu seriozitatea sa, cu simţul datoriei, cu minuţiozitatea şi rigurozitatea ce l-au caracterizat, ne-a învăţat şi pe noi să fim asemenea.
ELENA LAURA BUSUIOC
Comentarii