Pe o uliţă retrasă spre marginea satului Dolheştii Mari, pe partea stângă, se află o gospodărie frumoasă cu casă tradiţională, cu fântână cu apă rece şi binefăcătoare, cu bucătărie, grajd şi alte anexe gospodăreşti, cu mulţi pomi şi garduri vopsite, cu grădină mare, toate aparţinând unei femei harnice şi iscusite, ţăranca Apreotesei Paraschiva, ce face parte dintr-o familie numeroasă cu părinţi gospodari. O femeie simplă, modestă, o ţărancă ştiutoare de carte. A trecut cu bine prin anii grei ai celui de-al Doilea Război Mondial, apoi seceta prelungită din anii 1946-1947, truda în C.A.P (1962-1989), de moartea soţului, rămânând singură, alături de Florica, vaca prietenă şi iubitoare de pajişte. O femeie perseverentă, însufleţită de o adâncă dragoste pentru cele două fete, o gospodină cu o minte ageră, trudind din greu la cei 80 de ani, spre uimirea vecinilor.
În nopţile târzii, în nopţile cu lună scrie versuri.
Volumul de poezii „Viaţa mea” este o carte de suflet, scrisă printre lacrimi şi suspine după moartea soţului Ioan. Autoarea vădeşte o profundă sensibilitate şi mărturiseşte clipe din viaţă, înclinată spre meditaţie, spre perfecţiune şi echilibru.
„Nopţi de suferinţă”, „Nopţi albe”, „Dor de casă”, „Singură”, „Să fim buni”, „Tinereţe”, „Soarta mea”, „Amintirile mele”, „Timpul”, „De mică fără mamă”, „Zorile” sunt doar câteva dintre titlurile din volum.
„Nopţi de suferinţă” este alcătuită dintr-o frază amplă, care conţine o afirmaţie constatativă şi admirativă pentru frumuseţea ochilor iubitului şi o propoziţie dezvoltată, cu o concluzie emoţionantă, înălţând dragostea la apogeu.
Poezia „Nopţi albe” exprimă concepţia autoarei despre lume şi viaţă.
Punctul de plecare în poezia „Dor de casă” îl constituie dragostea nemărginită pentru locul natal, pentru cei dragi: „Azi e ploaie, mâine seară/ Aş zbura peste ponoare/ S-ajung la căsuţa mea/ Să mă plimb puţin prin ea/ Să stau pe iarba verde/ Să stau cu vecinele/ Să vărsăm lacrimile/ Să mângâiem zilele”.
Poeziile exprimă adevărul vieţii, sentimentele adânci trăite de autoare de-a lungul vremurilor, existenţa trecătoare a omului care aleargă disperat după iluzii: „Viaţa e un fir de aţă/ N-ai în ea nici o speranţă/ Ea se rupe azi sau mâine/ Şi rămâi nimic în lume”.
Fiecare poezie este o confesiune lirică, predominând sentimentele de tristeţe profundă, în deplină concordanţă cu timpul pe care-l trăieşte: „Sus e cerul, jos pământul/ Viaţa a trecut ca vântul/ Peste dealuri, peste văi/ Aşa au trecut anii mei”.
În versurile sale, tema iubirii şi cea a naturii se înnobilează cu sentimentul înălţării dumnezeieşti, fond în care se regăsesc natura şi iubirea deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoţie, vibrare interioară.
Comentarii