Sofia Coce – Hrisoscoleu s-a născut la 15 iunie 1839 în oraşul Fălticeni. Mama sa, Maria, provenea din familia boierilor Mavrichi, ce locuiau în mahalaua Sfântul Ilie şi erau proprietarii moşiei de la Dumbrăviţa. Tatăl Sofiei, Ioan Coce, era originar din Vaslui. Se pare că avea oarecare cultură – „ştia franţuzeşte”.
Din nefericire, Sofia rămâne orfană de tată la numai 2 ani. De acum, pentru ea şi pentru mama sa începe o viaţă de pribegie prin Fălticeni, Hârlău, Vaslui, Iaşi, Tg. Neamţ şi din nou Fălticeni.
Sofia Coce şi-a făcut studiile în oraşul Iaşi, fiind eleva unui pension privat (şase ani), şi mai apoi a Şcolii Centrale de Fete. Încă de pe băncile şcolii, Sofia se dovedeşte a fi o elevă de excepţie. Traduce două opere din literatura franceză: „Palmira şi Flaminia sau Secretul” de M-me Genlis şi „Maria sau Mustrările de cuget ale unei mame”, de Al. Duval.
Apariţia dramei „Maria sau Mustrările de cuget ale unei mame” o pune în conflict cu Gheorghe Asachi, „ce consideră subiectul operei traduse ca fiind imoral, iar traducerea, făcută de o demoazelă.” Conflictul cu Gheorghe Asachi nu este singular. Sofia Coce va intra în conflict şi cu administraţia Vogoride, care îi refuză o bursă pentru continuarea studiilor în străinătate pe motivul că „este o înflăcărată unionistă.”
La terminarea studiilor se stabileşte împreună cu mama sa la Tg. Neamţ, predând la Şcoala Laică de Curs Primar, deschisă de stareţul Mănăstirii Neamţ – Dionisie. Aici îl va întâlni pe viitorul soţ, Iorgu Hrisoscoleu.
În 1857, Sofia Coce – Hrisoscoleu se reîntoarce în oraşul mamei sale, Fălticeni. Cu puţina brumă de avere, a înfiinţat un Pension de Fete cu Internat. Însă soarta i-a fost potrivnică. A decedat la vârsta de 22 de ani, răpusă de o boală năprasnică de plămâni.
Cu toate că a trăit extrem de puţin, a rămas în istoria oraşului Fălticeni şi în istoria presei româneşti prin câteva fapte semnificative: a fost prima ziaristă română, a înfiinţat Pensionul de Fete cu Internat (1857), a publicat volumul de proză şi versuri „Slabe încercări”, a redactat 42 de articole publicate în „Gazeta di Moldavia”, „Steaua Dunării”, „Reforma”, „Zimbrul”, „Dacia”, „Tribuna română”, „Gazeta poporului”, „Foiletonul Zimbrului”, a publicat articole în favoarea emancipării femeii, a înfiinţat „Societatea de Încurajarea Tinerilor la Învăţătură”. Celebre au rămas articolele sale: „Epistolă adresată tuturor doamnelor moldovene”, „Cuvânt pronunţat la împărţirea premiilor la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi – 15 iulie 1857”, „Mic discurs adresat elevelor mele la examenul de vară din 11 iunie 1858”, „Reflexii”, „Şcoalele săteşti”, „Către Damele României”, „Camera din Iaşi”, „Un profesor atacat”, „La deşertarea principatelor de ruşi”, „Un poet român”, „Un protopop”.
Dacă cercetezi presa în care a publicat Sofia Coce – Hrisoscoleu rămâi profund impresionant de surprinzătoarea tematică a articolelor sale, tematică nemaiîntâlnită în publicaţiile româneşti ale vremii. „O preocupă situaţia economică şi socială nesatisfăcătoare a ţăranului, inegalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, starea învăţământului şi a culturii naţionale, cât şi relaţiile externe ale Principatelor, privite cu o surprinzător de matură pătrundere.”
Este interesată de importanţa educării fetelor prin şcolile săteşti, a cultivării patriotismului, virtuţii, a dragostei de învăţătură, a racordării învăţământului românesc la cel european, a sprijinirii institutorilor şi învăţătorilor în relaţiile cu alţi slujbaşi ai statului, a asigurării mijloacelor de existenţă pentru cadrele didactice.
Despre ea şi opera sa au scris Iulia Aricescu, Radu Rosetti, Emil Gârleanu, Profira Graholschi, T. A Bassarabescu, J. Byek şi Paraschiva Câncea.
Sofia Coce – Hrisoscoleu a fost o femeie emblematică pentru perioada de început a modernizării României. „Ziaristă şi polemistă de talent, una din iniţiatoarele mişcării feministe autohtone, militantă unionistă, Sofia Coce – Hrisoscoleu a avut vocaţia de deschizătoare de drumuri”, se află scris în Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900.
Aşadar, viaţa cea mai din plin trăită nu e aceea în care omul îşi procură mai multă plăcere, cei mai mulţi bani, cea mai mare putere, onoare şi reputaţie, ci aceea în care un om ajunge mai om, în care săvârşeşte cele mai multe lucrări folositoare şi îndeplineşte mai multe datorii omeneşti.
Prof. Constantin Târziu
Comentarii