Motto: „Pe aici nu se trece!”
Deviza generalului Eremia Grigorescu
Ce potriveală cu tâlc s-a întâmplat de 6 august 1917! Câţi dintre românii prinşi în încleştarea de la Mărăşeşti or fi gândit că poate să existe o legătură între Schimbarea la Faţă şi oprirea puhoiului Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia)? Căci în asta, în oprirea potopului de foc, a constat victoria trupelor române de la Mărăşeşti. Dar victoria de la Mărăşeşti a fost prefaţată de „adevărata victorie românească”, după cum a spus atunci N. Iorga, de la Mărăşti, care a dat adevărata măsură a capacităţii de luptă a armatei române sub comanda generalului (apoi mareşal) Alexandru Averescu, şi de rezistenţa disperată, de la Oituz, a trupelor de sub comanda generalului Eremia Grigorescu, transferat pe frontul de la Mărăşeşti, chiar în focul bătăliei, înlocuindu-l la comandă pe generalul Cristescu, asupra căruia, atunci, s-au focalizat toate vinile şi neîmplinirile. O reevaluare a personalităţii generalului Cristescu se impune de la sine acum, când aniversăm o sută de ani de la acele evenimente memorabile. Toţi cei care s-au aflat pe frontul de 30 de km dintre munţi şi râul Siret, la podul de la Cozmeşti, în acea lună de foc, prin lupta şi jertfa lor au salvat statul român, România, atât cât mai rămăsese neocupată de trupele străine, menţinând trează dorinţa şi voinţa tuturor românilor de Unire într-un singur stat, mare şi puternic.
Rememorând acele evenimente înălţătoare, trebuie să iertăm toate greşelile făcute cu pregătirea şi înzestrarea armatei de către nepricepuţi şi incompetenţi, ridicaţi în funcţii şi grade pe alte criterii decât competenţa, să uităm rivalităţile dintre cei mari, să iertăm tot ce este omenesc, dar să nu-i uităm şi să nu-i iertăm pe trădători, pe cei care, învestiţi cu răspunderi, au pus în pericol statul, ţara şi poporul. Să nu uităm niciodată misiunea militară franceză, condusă de generalul Berthelot, care a contribuit decisiv la instruirea armatei române, în iarna dintre anii 1916-1917, cu o contribuţie decisivă la victoriile din vara anului 1917 şi la evenimentele ulterioare.
Cum vom putea să uităm jertfa zecilor de mii de soldaţi români, încălţaţi cu opinci, unii fără arme, goi şi flămânzi, care au murit în tranşee, cu gândul la pământul promis de regele Ferdinand?
Se cuvine un gând pios şi amintire veşnică pentru soldaţii şi ofiţerii români din Ardeal şi din Bucovina, care au luptat pentru idealul naţional de Unire: unii au trecut graniţa în Vechiul Regat, alţii au fost aduşi în Iaşul speranţelor din prizonieratul rusesc, chiar în luna iunie 1917. Cum îi vom putea uita pe eroii bucovineni Ion Grămadă, Iustin Breabăn, Lascăr Luţia, Ambrozie Micuţariu, Silvestru Micuţariu, Dimitrie Aurel Mihalaş, Vasile Lupescu, Teodor Turtureanu şi mulţi alţii, ştiuţi şi neştiuţi? Aceşti ardeleni şi bucovineni n-au aşteptat Unirea cu Ţara ca pe un dar; au înţeles să contribuie efectiv, pe câmpul de luptă, pentru o Românie Naţională.
Îmi fac datoria acum şi amintesc de Toader Ignătescu Chifan, urmaş al bucovinenilor plecaţi pe la anul 1800 în Moldova, stabiliţi în Lunca-Filipeni, judeţul Bacău, unul dintre soldaţii ţărani, participant la bătălia de la Mărăşeşti. Toader Chifan (aşa îi spunea lumea) a fost eroul unei întâmplări incredibile: înainte de declanşarea luptelor de la Mărăşti, a primit o scrisoare de la soţie care se plângea de multe, de lipsuri, de dări, de greutăţi, dar şi de avansurile pe care i le făcea şeful de post. N-ar fi putut intra în focul luptei dacă nu rezolva această problemă crucială pentru el, că ţăranul român vede ţara prin bucata lui de pământ şi prin jumătatea lui. Cu învoire pentru o noapte, de la ofiţerul său, a plecat, întâi cu trenul, apoi pe jos, a ajuns în sat şi a pus capăt stării de fapt, printr-o bătaie de pomină. Este Toader Chifan mai puţin erou? Ar fi bine ca fiecare să caute şi să vadă care dintre bunici şi străbunici au luptat în Războiul de Reîntregire, să simtă că este urmaşul unui erou necunoscut, prin care se împărtăşeşte de gloria străbună.
Recunoaşterea marilor evenimente din istoria naţională, a participanţilor la acele evenimente, este o lecţie de înaltă conştiinţă, de înălţare sufletească şi de demnitate. Se pare că popoarele nu pot trăi, nu pot exista, fără momentele de glorie ale înaintaşilor, şi fiecare pomenire a lor este un moment de coeziune a fiilor patriei care dă tărie şi sens.
În acest context, ampla manifestare naţională de la Mausoleul de la Mărăşeşti, din 6 august a.c., care a comemorat cei 100 de ani de la victoria de la Mărăşeşti, a arătat tuturor că, în momente deosebite, ne putem manifesta şi noi, românii, în unitate şi înţelegere, în toleranţă şi reconciliere. Sunt de apreciat gestul şi ţinuta preşedintelui Klaus Iohannis, ale celorlalţi demnitari, ale unităţilor militare prezente, ale forţelor bisericeşti şi ale mulţimii participante, şi, să ştiţi că nu mă deranjează deloc că ampla sărbătoare a fost organizată de baronul Oprişan de Vrancea. Este bine că se simte nevoia de a ne aduna în jurul unui eveniment, în jurul unei idei înălţătoare, măcar la unele ocazii deosebite, că, încolo, dezbinare este cât cuprinde.
Comentarii