Încă un uitat: dr. Simion Hîj

Nu întâmplător, un distins cercetător numeşte satul acesta, de două ori voievodal, „satul cu oameni frumoşi” – sat cum puţine sunt în Bucovina românească, chiar dacă astăzi este lăsat, cumva, într-un con de umbră. Sunt multe pricinile care justifică acest titlu de nobleţe, dar, mai presus de toate, el îşi are temelia în felul în care obştea aceasta ştie să-şi păstreze istoria, aducând-o mereu în atenţia acelora care, din varii pricini, ar dori să fie uitată.

Împlinindu-se 100 de ani de la bătăliile hotărâtoare de la Nămoloasa, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, comemorându-i pe cei căzuţi pe câmpurile de luptă, românii ortodocşi din Volovăţ au adus prinos de cinstire consăteanului lor dr. Simion Hîj, participant la acele lupte. Dr. Simion Hîj este unul dintre acei mândri volovăţeni care au sporit şi, iată, şi după trecerea la cele veşnice, sporesc strălucirea nimbului voievodal al satului prin nobleţea vieţii lor, pusă necondiţionat, fără de odihnă, în slujba semenului.

S-a născut în cea din urmă zi a lui august 1895, în familia unor ţărani mândri de lucrul mâinilor lor, care au găsit cu cale să nu-şi ţină băiatul „la plug, acasă” şi, punându-i în trăistuţă tăbliţa, l-au purtat la şcoală la Volovăţ, apoi la Liceul gr. ortodox din Suceava.

Doritor de carte românească, trece „prin vama cucului”, la 7 decembrie 1914, în Regat, dorind să-şi continue studiile la Universitatea din Iaşi, alegând Facultatea de Drept. Lăsând în urmă coastele de deal de la Buneşti, pe unde a păşit „peste Cordun” nu a pus sub uitare dorurile celor de acasă, ci, alăturându-se tinerilor bucovineni, studenţi în vechea capitală a Moldovei, a refuzat categoric să răspundă insistenţelor Consulatului austriac de a se reîntoarce în Bucovina, spre a îngroşa rândurile celor ce trebuiau să devină carne de tun pentru o cauză străină.

În martie 1915 s-a anunţat voluntar în Armata Română, fiind primit la Şcoala de ofiţeri de artilerie din Bucureşti, la absolvirea căreia a fost repartizat pentru efectuarea stagiului la regimentul 11 Artilerie Focşani, aflat sub comanda lt. col. Lăzărescu Cochino. Acesta îi va elibera „Certificatul” nr. 422 din 9 mai 1916, prin care atestă înrolarea sa, între 5 aprilie 1915 – 5 mai 1916, în acel regiment, fiind apoi trecut în completare. La decretarea mobilizării generale, 14 august 1916, era deja mutat la regimentul 23 obuziere Buzău, în rândurile căruia păşeşte spre coama Carpaţilor, în calitate de ofiţer de legătură, luând parte activă la luptele din faţa Sibiului, la încleştările grele şi sângeroase de la Tălmaci şi apoi la cele din defileul Turnu Roşu. La 15 mai 1917, a fost avansat la gradul de sublocotenent, pentru ca, la 1 octombrie 1917, să primească gradul de locotenent de rezervă. Mai apoi, în timpul concentrărilor (1935 şi 1936 la regimentul 17 obuziere din Cernăuţi), a fost avansat la gradul de căpitan de rezervă, specialitatea artilerie.

Cea de a doua parte a Războiului pentru Întregirea Neamului l-a găsit în prima linie, participând ca ofiţer de artilerie la legendarele lupte de la Nămoloasa şi Mărăşeşti. A fost decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade, cu panglica „Virtutea Militară” „pentru bravura şi destoinicia cu care şi-a condus unitatea în luptele de la Nămoloasa şi Mărăşeşti în anul 1917”, precum şi cu alte ordine şi medalii militare. Astfel, prin Înaltul Decret Regal nr. 1744 din 7 iulie 1918 i s-a acordat „Crucea comemorativă a războiului 1916-1918 cu baretele Ardeal, Carpaţi, Bucureşti, Mărăşeşti”; prin Î.D.R. nr. 3877 din 27 noiembrie 1931, i s-a acordat „Steaua României”; prin Î.D.R. nr. 3945 din 4 decembrie 1931, regele Carol al II-lea i-a conferit medalia „Ferdinand I” cu spade pe panglică, menţionându-se că „a făcut parte din Corpul Voluntarilor Ardeleni, Bucovineni şi Legiuni în războiul pentru întregirea Neamului, 1916-1918”.

Acasă, la Volovăţ, părinţii aveau să treacă la rândul lor prin cumplite suferinţe, vina lor fiind aceea de a fi crescut un copil mândru că este român şi că acesta a ales ceea ce trebuia să aleagă: împlinirea datoriilor faţă de Patria Mamă. La întoarcerea de pe front şi după Unirea Bucovinei cu România, Simion Hîj scria, cu oarecare mâhnire: „Plutonierul de jandarmi Simoka, ucrainean de neam, care a fost şeful secţiei de jandarmi din comuna Volovăţ, a chinuit pe sătenii din această comună în chipul cel mai rău; mai ales pe mama mea, o bătrână de 60 de ani, a ocărât-o, a scuipat-o şi i-a luat aproape toată pâinea. Şi n-a fost de ajuns atâta, căci a şi pălmuit-o şi călcat-o în picioare, din pricină că eu eram în Armata Română, luptând pentru dezrobirea Neamului”. („Glasul Bucovinei”, an II, 1919, nr. 114, 9 aprilie, p. 3).

După demobilizare, şi-a continuat studiile juridice la Iaşi, fiind declarat licenţiat în 1918. Întors în Bucovina, ocupă diverse funcţii administrative, arătând acelaşi bun-simţ al lucrului bine făcut, învăţat în casa părintească. În vederea perfecţionării în studii juridice, în 1922, beneficiind de o bursă, a audiat cursuri la Universitatea din Viena. Conform deciziei nr. 94/1919, dată de Consiliul Baroului Iaşi, la 7 iulie 1931, Uniunea Avocaţilor din România i-a eliberat „Diploma de Avocat”, nr. 3568, spre a putea profesa avocatura.

Îl stăpâneşte aceeaşi dorinţă de perfecţiune şi, cu eforturi deosebite, îşi încununează eforturile, la 19 mai 1934, prin susţinerea examenului pentru obţinerea titlului de „Doctor în Drept”, cu teza Efectele falimentului asupra raporturilor juridice preexistente, cu privire specială asupra contractelor în curs de executare. Beneficiind de cunoaşterea la perfecţie a limbilor germană, ucraineană, poloneză, franceză şi italiană, a reuşit să valorifice o bogată bibliografie, punând astfel la dispoziţia specialiştilor o importantă sursă de informare.

S-a căsătorit cu Maria, fostă Hlaciuc, născută la 10 iunie 1898, în Storojineţ, Putila. Au avut o viaţă de familie fericită, umbrită doar de lipsa urmaşilor.

S-a stabilit în orăşelul Văşcăuţi pe Ceremuş, funcţionând ca avocat pledant, desfăşurând şi o rodnică activitate pe plan cultural în cadrul Societăţii filarmonice „Barbu Lăutaru” din Văşcăuţi pe Ceremuş.

În 1936 a fost numit avocat al Statului la Storojineţ, unde a susţinut cu demnitate şi competenţă procesele Statului, ceea ce i-a atras aprecierea forurilor ierarhice. Pentru meritele sale a fost decorat cu „Medalia Centenarului Regelui Carol I”, prin Decretul regal nr. 1915 din 5 mai 1939.

Începând la 1 septembrie 1939 atacul german asupra Poloniei, Bucovina cunoaşte exodul polonez. Dr. Simion Hîj, neţinând cont că era o persoană oficială, a primit în casa sa refugiaţi polonezi, înlesnindu-le, mai apoi, stabilirea în alte zone ale ţării.

Odată cu introducerea Legilor rasiale ale Regelui Carol al II-lea, la Văşcăuţi pe Ceremuş a fost organizat un ghetou pentru evreii din zonă. Deşi nu mai avea nicio calitate oficială în acea localitate, folosindu-se de relaţiile personale, a intervenit frecvent pe lângă Primăria Văşcăuţi pe Ceremuş şi autorităţile districtului Storojineţ, insistând pentru aplicarea unui tratament umanitar evreilor. O parte din cei închişi în ghetoul din Văşcăuţi, la intervenţiile sale, au fost eliberaţi şi li s-a permis să se stabilească la Cernăuţi.

La Cernăuţi, unde se afla organizat cel mai mare ghetou din Bucovina, dr. Hîj Simion a desfăşurat o amplă activitate pentru salvarea de la deportare în Transnistria a familiei Reissler, formată din trei persoane. După ce vreme de trei săptămâni i-a ţinut ascunşi în propria casă, ca urmare a unui denunţ, casa i-a fost percheziţionată, fără să fie găsiţi cei ascunşi. Este de menţionat că fapta de a ajuta evreii în acele zile era pedepsită cu moartea.

Cu ajutorul familiei Hîj, familia Lichtenstein a reuşit să emigreze în Haifa, Israel.

Cu aceeaşi omenie a fost ajutată familia dr. Mendel Schnabel, compusă din patru persoane. Casa din Cernăuţi a familiei Hîj Simion şi Metzia se transformase, după mărturiilor multor martori, în loc de refugiu al multor evrei care au primit ajutorul material şi financiar de care aveau nevoie.

În primăvara lui 1944, a trebuit şi el să ia toiagul pribegiei în mâini, lăsând toată agoniseala în mâinile invadatorilor sovietici.

S-a refugiat la Abrud şi Arad, stabilindu-se, începând cu iulie 1945, la Bistriţa şi apoi la Suceava. În acest timp a deţinut mai multe funcţii de răspundere, fiind ales decan al Baroului de avocaţi în Bistriţa şi, în cele din urmă, director de Colectiv de avocaţi la Năsăud.

La 1 mai 1949, desfiinţându-se funcţia de avocat al statului, a rămas să activeze ca avocat pledant, până în 1958, când a fost trimis să lucreze la diferite întreprinderi din Suceava şi Rădăuţi.

Aniversându-se în august 1967 50 de ani de la eroicele bătălii de la Mărăşeşti, dârzul român se adresează Consiliului de Stat, în iulie, printr-un „Memoriu” prin care cerea să i se acorde „autorizaţia” de a purta „decoraţiile primite pe câmpul de luptă la sărbătorile naţionale” sau să-i fie preschimbate „într-o decoraţie corespunzătoare. Prin aceasta mi s-ar recunoaşte devotamentul şi loialitatea ce am avut-o şi o am în mod permanent pentru scumpa noastră Patrie”.

Consiliul de Stat îi va răspunde abia în 25 septembrie, indicându-i ca pentru preschimbarea decoraţiei să se adreseze… Sfatului popular!

Nu la fel a procedat Statul Israel. La Ierusalim, atitudinea sa jertfelnică din anii grei ai prigoanei antisemite nu fusese uitată.

Deşi la o vârstă înaintată, a avut curajul să întreprindă o călătorie în Israel, între 26 octombrie – 26 noiembrie 1974, la invitaţia evreilor salvaţi care au adus la cunoştinţa organelor de stat israeliene eforturile depuse de românul volovăţean dr. Simion Hîj, pentru salvarea lor în vreme de prigoană.

Primit cu toate onorurile, i s-a înmânat un „Certificat de Onoare” şi Medalia onorifică „Righteous among the Nations” a Institutului YAD VASHEM.

A fost invitat, de asemenea, să sădească un pom în „grădina celor drepţi”, astfel ca generaţiile ce vor veni să nu treacă în uitare pe cei ce au plâns alături de Israel.

La 2 februarie 1978, distinsa sa soţie trece la cele veşnice. Anii au devenit tot mai grei, până în 22 mai 1988, când trece şi el la cele veşnice, binecuvântat fiind şi de evreii din Rădăuţi, care nu au uitat de cel care s-a apropiat de Dumnezeu slujind OMULUI, indiferent de etnie sau credinţă.

Rândurile acestea, închinate acestui „om între oameni” dr. Simion Hîj, se vor doar o rechemare. O rechemare la cunoaşterea propriei noastre istorii şi a oamenilor care au făurit-o. La Ierusalim, pe Muntele Recunoştinţei, un pom aminteşte tuturor despre vrednicia unui volovăţean. Poate ar fi cazul ca şi noi, acasă, să facem ceva mai mult, pentru ca amintirea unor astfel de oameni, născuţi şi formaţi aici, să nu treacă în uitare.

Pr. D. Valenciuc

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: