Pomul neuitării

 Sunt ani de când acesta a fost sădit chiar în vecinătatea unei porţi de intrare în ograda Şcolii Gimnaziale Izvoarele Sucevei. Cu gând de om bun, iubitor de arbori, de munte, de pajişti înflorate, sensibil la susurul izvoarelor şi îndrăgostit până peste poate de meleagul său drag, în care a ales să se stabilească. Dintr-o tulpină subţire, albă şi delicată, din trupul căreia s-au lăsat pradă vremii, ca nişte raze de lumină, firavele crenguţe împodobite cu frunzuliţe de un verde deschis, pomişorul, încă fragil, a început a creşte treptat, ca într-o frumoasă poveste, pe măsura scurgerii implacabile a timpului… Devenind tot mai semeţ, sporind farmecul privirii celui care i-a dat viaţă, dar şi admiraţia celor care treceau pe lângă el. Şi tot înălţându-se, prin rămurişul deja bogat abia lăsând să se strecoare bănuţii aurii ai soarelui, ademenea la umbra sa, în clipe de răgaz, doritorul de răcoare în verile toride. Nelipsindu-mi din câmpul vederii, copacul a crescut odată cu vârsta mea tot mai falnic şi mai cuceritor, prin frumuseţea sa rivalizând deja cu confraţii săi molizi şi brazi înşiruiţi în faţa instituţiei. Ajuns deja în plină maturitate, pomului sădit de acel om cu gând bun, într-una din dimineţi au început să-i prindă aripi frunzuliţele, sărăcindu-l de podoaba sa de nepreţuit, la vestea că inima stăpânului său s-a oprit brusc! Atunci m-am apropiat de tulpina mesteacănului îmbrăţişând-o pentru neuitarea celui care, cu ani şi ani în urmă, l-a plantat: regretatul meu unic prieten condeier – loco – profesorul Ion Aflorei. (DECEBAL ALEXANDRU SEUL)