Motto: „Şi-atuncea Milostivul într-o clipă
de-ndurare îi dete – lacrimile”. (Lucian Blaga – „Lacrimile”)
Multe din aşezările României postcomuniste, mai sărăcite încă de lunga şi sinuoasa tranziţie, mai speră şi mai aşteaptă ca fiii lor, statorniciţi prin locuri mai prospere, să se întoarcă plini de bogăţii, pentru a pune umărul la propăşirea locului de baştină. Iată că, după ce şi-a purtat „crucea de iubire” prin lume, Victor Ionescu revine acasă, la Câmpulung Moldovenesc, mai bogat în spirit şi în sentimente frumoase, aducând ofrandă oraşului său un nou volum de versuri. Este o culegere de psalmi moderni, structurată după arhetipul Trinităţii, în trei cicluri care jalonează cele trei etape ale devenirii creştine – adoraţia, căutarea şi parcurgerea Căii şi mântuirea. Belşugului său de trăire şi de simţire harică, „investitorul” nostru îi dă un strai poetic şi ni-l înfăţişează nouă spre delectarea sufletului şi a minţii, dar şi spre trezirea în gând şi în faptă creştină.
Primul grupaj, „Crucea de iubire”, cuprinde poeme care proslăvesc şi se închină Iubirii Divine. Cuvântul măiestrit în vers este una dintre cele mai elevate manifestări ale iubirii de Dumnezeu. Prin har poetic, iubirea creatului întâlneşte pe cea a Creatorului său, însă, aşa cum afirma părintele Arsenie Boca, „Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească…”. Iubirea Divină este pentru muritor o „Stea a speranţei”, iar pentru cei cu sufletul curat, teofania se produce la fiece pas: „…lumina, iarba şi munţii, miile de flori şi pomi în care păsările cântă” („Ce lume minunată ai făcut!”) sunt tot atâtea feţe ale Creatorului, dar şi dovezi ale iubirii Sale nemărginite. Uimindu-se de „atâta revărsare de frumos”, sufletul omenesc, acoperit de „zgura păcatelor”, se limpezeşte, simte atingerea Duhului Sfânt, experimentează, aşadar, o epifanie.
Copil al timpului său, poetul deplânge alienarea omului modern şi înstrăinarea sa de frumuseţea şi puritatea naturii. El se cutremură meditând la suferinţele îndurate de Iisus pe Cruce, tresaltă de bucuria Învierii şi se extaziază în faţa supremei dovezi de iubire pe care Dumnezeu le-a dat-o oamenilor, spălându-le păcatele cu sângele Fiului Său.
În argumentul volumului de faţă, Victor Ionescu spune: „Iubirea nici măcar nu există/ Dacă nu ştii cât doare”. Nedemni suntem de Iubirea Sa, dar fiecare încearcă, după puterea şi priceperea sa, să găsească „Calea Mântuirii”. Şi Victor Ionescu o face în felul său, urcând Golgota cuvântului, punând în zicere frumoasă toată dragostea sa pentru Tatăl Ceresc şi lacrima lui de mirean.
Pe lângă rugăciune, a cărei putere a fost dovedită şi ştiinţific, un alt mod de manifestare a sentimentului religios este pelerinajul. Deşi scopul acestuia este cât se poate de individual, pelerinajul este o călătorie în grup. În anumite locuri sacre, prezenţa lui Dumnezeu este mai evidentă, iar căutarea Sa „împreună” dezvoltă legăturile dintre semeni, iubirea de aproape, cu alte cuvinte. Binecuvântat de a veni pe lume într-un loc încărcat de spiritualitate, în dulcea Bucovină, dar aruncat de valurile vieţii pe alte limanuri, Victor Ionescu devine pelerin acasă. Cutreierând sfintele locaşuri bucovinene, el simte în fiecare forţa Duhului Sfânt şi le închină câte un imn de slavă. Albastrul Voroneţului îi pare poetului izvorât din privirea Mântuitorului, corul de maici de la Dragomirna pare pogorât din Rai, cucernicia rugăciunilor de la Moldoviţa veghează hotarul de nord al Moldovei, iar la Suceviţa „în straie simple, albe, de ţăran, Mântuitorul se-mbucovineşte”. „Bucovina e minunea din care Dumnezeu nu a plecat niciodată” ne aminteşte poetul şi bine că o face, căci, văzându-ne pădurile secerate de lăcomia deşănţată a unora şi munţii transformaţi în gropi de gunoi, am fi tentaţi să credem că Prea Bunul şi-a cam întors faţa de la noi.
Grupajul „Steaua speranţei” debutează şi se încheie, nu întâmplător, cu câte o odă către Măicuţa Sfântă, care este în viziunea poetului un „axis mundi”, model de sfântă desăvârşire, cale şi toiag pentru orice creştin în căutarea de Dumnezeu. Smerenia, una dintre virtuţile esenţiale ale omului, este dorită cu atâta ardoare de poet, încât el se roagă Domnului: „Să nu-mi dai nimic din ce-ţi cer, ca să nu mă smintesc din Cale!”. El consideră că „Recunoştinţa-i cea mai rară floare” şi omul uită cel mai adesea să mulţumească pentru binefacerile primite. Însă din versurile sale reiese limpede că „Dumnezeu celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6), iar Victor Ionescu, înmulţindu-şi talantul, ne oferă cu generozitate aceste nestemate izvorâte din comoara sa de simţire poetică.
Mi-a atras în mod deosebit atenţia concepţia prozodică a poemelor sale, toate alcătuite în aceeaşi formă de sextină, mai precis dintr-un catren şi un distih. Căutând să înţeleg importanţa numărului şase, am descoperit că acesta semnifică în primul rând „opoziţia dintre creat şi Creator, într-un echilibru nedefinit”. Starea poetului este, aşadar, una tânjitoare către perfecţiune, nostalgia paradisului marcându-i creaţia. Captivi ai unui Paradis răsturnat, în care grâul se alege de neghină, însă neghina se ridică şi ne sufocă „fiinţa curată şi profundă”, nu ne rămâne decât să psalmodiem împreună cu el: ”Nu ne lăsa căzuţi pradă smintelii Acestui veac făţarnic şi ateu”.
Felicit pe Victor Ionescu pentru frumoasele versete adunate în acest volum şi îi doresc viaţă terestră lungă şi inspirată şi viaţă veşnică întru Cuvânt.
LUMINIŢA IGNEA
Comentarii