E o făptură din aia în faţa căreia, în dorul bunicii tale, îţi vine să te apleci, să te mângâie pe creştet. Micuţă, cu ochi ageri, dar cu mişcări domoale. Dacă situaţia ar impune-o, nu cred c-ar ezita să-ţi răsucească puţin urechea, să nu-ţi iei nasul la purtare prea tare.
Învârte bucata de pânză colorată pe toate părţile: „Doamnă, ăsta e un steag, aicea, pe cearşaful ăsta?”. „Da, bunică, e steagul Angliei.“ „Al Angliei? Atunci îl iau, îi fac o bucurie nepotului meu, să ştiţi. Uite, îi ca nou, îl spăl, îl calc şi-l dau băiatului. Tare o să se bucure!” L-a luat şi, că să fie şi nepoata mulţumită, a luat şi pentru ea unul, aşa, ca pentru fetiţe, cu flori.
Astăzi s-a întors şi am avut noroc să ne reîntâlnim. „Doamnă, ştiţi ce tare s-a bucurat? Eu l-am pregătit frumos şi el l-a pus pe pat, la el în cameră. Şi apoi a vorbit cu mamă-sa, pe calculator, şi i l-a arătat: «Uite, mamă, am şi eu aici o parte din Anglia aia în care eşti tu. Parcă simt ca eşti aici, când mă uit la el». Ştiţi, doamnă, tare le e dor de mama lor. Chiar dacă eu îs bătrână, mă străduiesc şi îi îngrijesc cum pot, îs copii tare buni. Dar să ştiţi că nu-i pot ţine ei locul, tare le e dor, tare! Şi fetei îi e dor, dar lui, chiar dacă e băiat mare, face îndată 18 ani, îi e mult mai tare dor decât lui soră-sa. Aşa îs băieţii, mai lipiţi de mamele lor. Dar le lipseşte tare, la amândoi, grea viaţa pentru copii care nu au părinţii lângă ei”.
Dacă nu ştiaţi, vă spun eu acum: plâng repede. Şi nici nu mi-e ruşine să recunosc. Cică e semn de… Mai bine nu spun de ce. N-am plâns atunci, că nu voiam s-o fac şi pe ea să-şi dea drumul lacrimilor, retrăia bucuria nepotului şi a mamei lui. Dar, când am putut, să ştiţi am plâns pentru dorul şi pentru bucuria tuturor mamelor şi ale copiilor lor risipiţi prin lume.
Comentarii