Este tot mai mare numărul aşezărilor rurale din judeţul Suceava în legătură cu care s-au publicat studii monografice. Acesta este rodul eforturilor unor oameni de cultură, cu multă dragoste faţă de neamul din care fac parte, animaţi de dorinţa de a ne ajuta să ştim cu adevărat cine suntem. Se împlineşte astfel îndemnul adresat intelectualilor români de ilustrul sociolog Dimitrie Gusti cu aproape un secol în urmă (mai exact, în 1928), pe când se afla într-o acţiune de cercetare de profil la Fundu Moldovei. Şi, după cum se vede, sfatul său a avut în timp efectul scontat, aşa încât în prezent puţine mai sunt satele din judeţ (şi din ţară) în legătură cu care să nu se fi publicat câte o asemenea lucrare. Ba, în unele cazuri, nu numai una. De exemplu, despre satul Soloneţ din comuna Todireşti s-a scris foarte mult până acum (din câte ştiu, doar despre Dolheştii Mari s-au publicat până în prezent mai multe asemenea lucrări, autor fiind prof. Valeriu Sandovici). În afară de hrisoavele domneşti în care e menţionat acest toponim, până în prezent au apărut lucrările: Monografia comunei Soloneţ din punct de vedere geografic şi istoric, Bucureşti, Fundaţia Culturală „Regele Carol”, 1937, semnată de săteanul Constantin Milici (întemeietorul revistei Ţara Fagilor), Soloneţ – o aşezare din Bucovina, Timişoara, Ed. Helicon, 1995, de înv. Ioan V. Rachieru, Evoluţia habitatului uman în bazinul hidrografic Soloneţ din paleolitic până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, Tipografia „Dosoftei”, Iaşi, 1997, de dr. Mugur Andronic, şi Album fotoetnografic al satului Soloneţ, Ed. Waldpress, Timişoara, 2016, întocmit de Ilie Vasile Tipa. Mai pot fi amintite alte două astfel de lucrări care încă n-au văzut lumina tiparului şi anume: Istoricul satului Soloneţ, com. Todireşti, judeţul Suceava şi al familiei Grosu de Epifanie Grosu (1985) şi Satul Soloneţ de Jos, condiţiile naturale ale teritoriului de prof. univ. dr. Ilie Turculeţ (actualizată în 2016). Lista aceasta s-a îmbogăţit recent cu încă una, intitulată Soloneţ – un sat din Bucovina – istorie, oameni şi locuri, Suceava, 2016, semnată de ing. Petrea Tabarcea şi publicată cu ocazia împlinirii a 500 de ani de atestare documentară a localităţii.
Cum e şi firesc, tema acestor lucrări este în mare parte asemănătoare, dacă nu chiar identică din anumite puncte de vedere. Fiecare autor însă are partea sa de contribuţie, ca urmare a muncii proprii de cercetare şi a surselor documentare utilizate, aşa încât acestea se completează reciproc şi, luate la un loc, oferă o imagine cuprinzătoare în legătură cu ceea ce reprezintă localitatea Soloneţ.
Primele două capitole (Ce ne spune patrimoniul arheologic al satului Soloneţ şi al împrejurimilor sale şi Satul Soloneţ de Jos. Condiţiile naturale ale teritoriului) sunt preluate din lucrările (menţionate mai sus) semnate de dr. Mugur Andronic şi, respectiv, de prof. univ. dr. Ilie Turculeţ. Paginile respective oferă o imagine clară şi cuprinzătoare asupra temelor abordate, fiind tratate de doi specialişti în domeniu, aşa încât nu mai puteau fi aduse noi informaţii pe această temă.
Bazat pe o temeinică documentare bibliografică, începând cu capitolul al III-lea (Istoria satului Soloneţ), Petrea Tabarcea face ample referiri la evoluţia satului pe parcursul celor cinci veacuri de atestare, menţionând numele foştilor proprietari, de la cei de pe vremea lui Ştefan cel Mare până la baronii Capri (la sfârşitul sec. al XVIII-lea). Este urmărită apoi evoluţia numerică a locuitorilor de aici, inclusiv ca urmare a emigrărilor din Transilvania înspre Moldova determinate de persecuţiile politice şi religioase ale autorităţilor imperiale împotriva băştinaşilor de acolo. Astfel, dacă la recensământul din 1774 satul era alcătuit din doar 21 de familii, la 1856 erau 89, iar sporul populaţiei a continuat să crească.
Un capitol consistent este rezervat şcolii din Soloneţ. Evoluţia ei cuprinde trei perioade istorice distincte. Prima se referă la activitatea desfăşurată de la înfiinţare şi până la Marea Unire din 1918, perioadă în care Bucovina făcea parte din Imperiul austro-ungar. S-a supus deci legislaţiei şcolare deloc favorabile pentru populaţia românească din zonă. Aflăm printre altele că Şcoala din Soloneţ a luat fiinţă în baza ordinului din data de 26 februarie 1884 (la data respectivă satul avea 96 de copii şcolari) prin Decizia nr. 132 a Înaltului Consiliu Şcolar, dar activitatea propriu-zisă a început la 1 septembrie 1890 în localul „construit din contribuţia bănească şi în muncă a cetăţenilor satului Soloneţ în anii 1889-1890 când s-a dat în folosinţă” (p. 111).
O etapă importantă în evoluţia Şcolii Soloneţ o reprezintă perioada de după Primul Război Mondial, când Bucovina a revenit la patria-mamă. În ciuda greutăţilor inerente din anii respectivi, şcoala s-a integrat pe deplin în contextul social şi în legislaţia ţării şi a desfăşurat o activitate de calitate, demnă de consemnat.
În fine, o perioadă distinctă a activităţii Şcolii Soloneţ este cea de după ultimul război, mai precis de după reforma din 1948, când învăţământul românesc a fost organizat după o legislaţie în parte diferită de cea anterioară. Prin trecerea la învăţământul obligatoriu de şapte clase (şi apoi de opt), la Soloneţ a fost nevoie de un spaţiu de şcolarizare corespunzător. Ca urmare, în 1957 a fost inaugurat un local nou, iar în 1975 s-a dat în folosinţă încă unul, mai spaţios, ambele utilizate şi în prezent.
Prin competenţa profesională şi dăruirea cu care cadrele didactice din Soloneţ şi-au făcut datoria, dublată de atitudinea favorabilă a locuitorilor, dificultăţile au fost în mare parte depăşite, aşa încât tot mai mulţi absolvenţi de aici şi-au continuat studiile în şcoli superioare. Exemple edificatoare în acest sens sunt cele ale prof. univ. dr. Ilie Turculeţ, prof. univ. dr. Adrian Dinu Rachieru sau conf. univ. dr. Laurenţiu-Dan Milici. Bazat pe o atentă cercetare a documentelor, autorul a reconstituit structura corpului didactic, din primul an de activitate a şcolii până în prezent, precum şi listele anuale ale tuturor absolvenţilor.
Cap. al cincilea (Biserica Ortodoxă din Soloneţ) îşi propune să prezinte această instituţie de importanţă fundamentală în existenţa şi evoluţia satului românesc în general, deci şi a Soloneţului. Prima atestare documentară referitoare la existenţa unei biserici aici datează din 15 martie 1490, deci de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Însă „O năvălire barbară a distrus sătucul respectiv şi biserica, fiind salvate numai clopotele care au fost aruncate într-o fântână…” (p. 188). Ulterior satul a renăscut şi a fost ridicată o nouă biserică, tot din lemn. Nici de data asta soarta nu a fost mai blândă. După cum relatează Constantin Milici, autorul monografiei menţionate mai sus, „tocmai când locuitorii s-au fost adunat de pe la bordeie în ograda bisericii pentru a sărbători sfinţirea apei, în ziua de Iordan, un puhoi de duşmani turci se năpustiră peste bieţii creştini şi îi uciseră pe toţi, împreună cu preotul (călugăr), iar bisericuţa fu arsă” (p. 189). Nu este precizat anul acestei întâmplări dramatice. Se ştie însă că, după cum se menţionează în pisanie, la 7 noiembrie 1781 a fost sfinţită o nouă biserică de lemn, existentă şi în prezent. Cu timpul, pe măsură ce a crescut numărul locuitorilor, se simţea tot mai acut nevoia unei biserici mai mari. Ca urmare, în perioada 1990-1997, prin contribuţia bănească a locuitorilor, la Soloneţ a fost ridicat un impunător locaş de rugăciune, cu pereţi de cărămidă şi cu o frumoasă pictură interioară.
Monografia se încheie cu cap. Fiii satului, „bază de date care poate fi folosită de către cei interesaţi să-şi construiască arborele genealogic până la zi” (p. 216). Informaţiile se referă la perioada 1800–1950. Chiar şi aşa nu a fost uşor să o întocmească, deoarece documentele de acest fel păstrate nu sunt în toate cazurile complete. Este totuşi un demers temerar şi interesant, puţin întâlnit în astfel de lucrări.
S-ar putea spune încă multe despre monografia Soloneţ – un sat din Bucovina – istorie, oameni şi locuri. Se observă cu uşurinţă că autorul ei, ing. Petrea Tabarcea, are experienţă în acest sens, fiind coautor şi al monografiei Todireşti – un sat din Bucovina, apărută în 2014. Ca urmare, a rezultat o lucrare interesantă, a cărei valoare e completată de numeroasele şi valoroasele fotografii pe care le cuprinde.
Gh. GIURCĂ
Comentarii