Acum, când o carte este gata să iasă de sub tipar, intitulată sugestiv „Ultimii doi ani (Când viaţa ajunge o poveste)”, prezentând cititorului aspecte relevante din ultimii doi ani de viaţă ai profesorului şi poetului ION COZMEI, la ziua lui de naştere, 11 martie, când ar fi împlinit 66 de ani, se cuvine să-i cinstim memoria şi prin următorul poem:
Iar se-opreşte primăvara pe meleag bucovinean,
Îmbrăcând, firesc, natura în veşminte noi, alese,
Prin saloanele cetăţii, numai versul cozmeian
Nu mai bucură fiinţa. Regrete în inimi ţese.
Ca o pânză luminoasă, de-argint, fină, mătăsoasă,
Peste minţile trezite dintr-o nedreaptă uitare,
Străluceşte el prin zarea hâdă şi insidioasă,
Aprinzând focu-amintirii, din mai tare în mai tare.
Ca un mire-mpodobit cu florile primăverii,
Luneci, mândru-n veşnicie, către dincolo de moarte,
Din grădini fără durere, pe aripile tăcerii,
Cu sintagmele vrăjite, ne-ndrepţi paşii către carte.
Ca un fluviu coborât din izvoarele celeste
Spre făptura-ngenuncheată de frumosul pământean,
Căutând, descoperim tot, nebănuite creste,
Printre scrierile rămase, cu iz eminescian.
Cartea zămislită-acum, spre aducere aminte,
„Ultimii doi ani” mi-au fost sudură, în veşnicie,
Cu poetul mântuit prin cohorte de cuvinte
Şi iubire, fremătând în ode de bucurie.
Numele-ţi trimit spre semeni şi confraţi întru condei
În semn de recunoştinţă şi eternă preţuire,
Doctore, poet, profesor, simplu – maestre Cozmei,
Hărăzit de Creator – vieţii întru nemurire.
CONSTANTIN HLUŞNEAC
Comentarii