La câte informaţii am primit şi-n acest an, până ieri, despre Dragobete (vechi, actual, viitor) şi, mai ales, despre ce „trebuie” să facem noi, cu toţii, de „sărbătoarea dragostei la românii de pretutindeni”, mi-a intrat în cap că ar fi cazul ca şi legiuitorii să fie stârniţi de acest vânt de primăvară (dis-de-dimineaţă, tare a mai bătut la Suceava!), spre a mai da poporului o sărbătoare naţională cu zi liberă, eventual minivacanţă, ce să fie cu adevărat cap vesel de anotimp. Iar pentru a livra doar câteva argumente de susţinere, mai departe nu mă refer la ceea ce zice-se că tradiţia ar striga să facem, ci la ce nu: să nu fim trişti, să nu ne supărăm şi, mai ales, să nu lucrăm la câmp (afară) şi să nu coasem (înăuntru), aspecte, desigur, simbolice (căci oricum azi ţăranii sunt pe cale de dispariţie, iar până şi ei îşi cumpără straiele de la turci, din bazar; plus că – să nu uităm – munca pe om slăveşte, dar îl şi oboseşte). Aşadar, ar fi motiv de zi liberă pentru popor, în care cei ce vor voi să iscodească se vor putea întâlni pe îndelete şi cu Simion Florea Marian („Sărbătorile la români”, vol. II, „Păresimile”), care să le repovestească bunăoară despre vechea şi autentica sărbătoare (ce se mai ţinea în vremea sa în câteva comunităţi din Oltenia şi Muntenia), fără vreo legătură cu cea creştină din acelaşi 24, ori despre fiul miticei Babe Dochia, Dragobete ori Dragomir.
…Cât despre „Babă” (nu bătrână, ci din timpuri vechi, precum, în alt context, de mai apoi, voievodul Mircea) este posibil să fi întruchipat, în amintirile strămoşilor, spiritul matern al Daciei şi, totodată, chiar al Gheiei de la începuturile lumii noastre strâmte; iar Dragobete e tocmai cel care să evoce vremea când băştinaşii au început a-şi lua neveste, aşadar a se însoţi cu femei slave…
Comentarii