E în faţa mea, la maşinuţa aia care înghite bancnote şi-ţi spune la sfârşitul operaţiunii c-ai plătit lumina. O ştiţi, e doamna aia care arată ca o contesă. Sunt tentată să scriu „scăpătată”, dar nu are ea aerul ăla. Arată ca şi cum a fost nevoită să abandoneze atitudinea nobiliară din când în când, atunci când viaţa i-a fost influenţată de vremuri şi conjuncturile i-au fost mai nefavorabile, dar nu a făcut concesii urâtului. Pare doar puţin din altă lume, musafir uimit în aceasta.
Întâi îi vezi ochii, în contrast cu atitudinea rezervată. Vii, jucăuşi parcă, probabil speriaţi uneori de strada gălăgioasă, de magazinele prea aglomerate, de tinerii ce-i amintesc prea puţin de cei care altădată îi croiau drum, respectuoşi, prin mijlocul lor.
Îşi poartă cu eleganţă haina de blană. Cine mai observă că-i puţin roasă pe la mâneci şi pe la nasturi şi că arată aşa, mai „obosită”? E singura haină care i se potriveşte unei doamne ca ea. Adăposteşte o fiinţă delicată, atent îngrijită, ce-şi alege întotdeauna cu grijă geanta ce se asortează încălţămintei.
E doamna aia care-şi scoate mâna din mănuşa de piele subţire şi-ţi întinde o mână caldă, cu pielea-hârtie, cu unghii frumos sidefate, la care nu a renunţat niciodată.
Se agită, în faţa automatului. Încearcă ceva, se încurcă şi mă roagă să trec în faţa ei, că nu vrea să mă întârzie. Îi spun că nu mă grăbesc şi că pot s-o ajut. Se uită la mine, cu ochii ăia speciali, cumpănind, probabil, dacă să se îndatoreze şi acceptă să o ajut. Şi-o iubesc tare de tot în momentul ăla pentru felul în care ştie să ceară şi să primească.
Există oamenii care sporesc frumuseţea lumii, prin simpla lor prezenţă, doar pentru că există. Nu aş fi avut eu noroc să am aşa o mamă, nobilimea nu s-a amestecat cu neamul meu. Dar o rudă, măcar îndepărtată, tare mi-aş fi dorit să-i semene. Să-mi dea şi mie măcar puţin din aerul de contesă.
Comentarii