Moştenirile pe care, până acum, n-au pus taxă de succesiune – dar timpul nu e trecut şi râvna notarilor publici nu osteneşte – se cheamă tradiţii. Ele vin din moşi-strămoşi şi se tot duc: spre neant, nu spre nepoţi şi strănepoţi. Câte ceva, totuşi, se mai păstrează, pe ici şi pe colo, prin părţi nu neapărat esenţiale, cum ar fi obrazul subţire. Unele, bunăoară, se desfăşoară chiar în noaptea când avem obiceiul să schimbăm calendarele şi să le urăm diverşilor câte ne vin la gură; ce dorim cu adevărat pentru anumiţi păstrăm în noi, nu ne vine.
În acest context, după datină, nevasta care vrea să-şi înţarce consortul cată să spargă, ca din greşeală, paharul cu care el activa susţinut şi să calce de trei ori pe cioburile astfel obţinute, murmurând drăgăstos „Usca-ţi-s-ar beregata!” Dacă are a-l înţărca de la alta, nu trebuie să calce pe nimic, ajunge să zică, des şi apăsat, „Usca-ţi-s-ar!” Soţiorul care tânjeşte să-şi mai răcorească jumătatea, faţă de care el contează cu un procentaj neeligibil, poate să spargă tot ce-i pică la îndemână şi să bolborosească orice, că tot degeaba. Tot în această noapte, ca să vadă cu cine, fetele rurale se despletesc, renunţă la textilele de pe dânsele, beau cu ochii închişi apă neîncepută şi privesc cu dor în adâncul fântânii, poate-poate. Urbanele n-au cum proceda similar, întrucât nu dispun de fântâni adecvate: în artezienele lor, chiar dacă acestea n-au îngheţat decorativ, li s-ar arăta cel mult viceprimarul stradal, care se făleşte cu ţâşnirea lor. Se zice că unele fecioare orăşeneşti, direct interesate, ar fi încercat cu clondirul de apă minerală: din cea plată nu le-a zâmbit nimeni, iar cea natural carbogazificată le-a ieşit pe nas.
Dacă ai vrăjmaş şi doreşti să renunţi la el, toarnă-i pe încălţăminte spumă de lapte de la o vacă neagră şi zi de nouă ori câte nouă „Brânzi-ţi-s-ar cheagul!” Dacă ai negi şi năzuieşti să-i pierzi, îngroapă o pisică tot neagră exact la miezul nopţii, în faţa casei unui dermatolog, cel mai bine cel care te-a tratat de scabie în copilărie şi de acnee juvenilă la maturitate, dar ai grijă să-i rămână (mâţei, nu medicalului) coada afară, ca să ai de ce trage. Când îţi îngropi speranţele, e de folos să dai peste săpătură o găină şi mai neagră: nu mai umblă la ele nici guvernul, nici preşedinţia: doar avocatul poporului îşi pune doliu, oarecum negru.
Facerea de bani se asigură aruncând îndărătul spatelui, peste umăr, permanent (sau, şi mai bine, când se lasă ceaţă), spurcăciunile acelea de coduri (penal, civil, fiscal, comercial, de procedură şi câte-or mai fi). Pe-al manierelor, cândva elegante, l-a rezolvat, tot aşa, civilizaţia de neam prost. Pentru dobândire de scaun nu mai e de ajuns unchiul, trebuie să-ţi faci rost şi de partid, apoi sforăitul parlamentar decurge de la sine. Cel de bază, nocturnul, se anihilează cât ai clipi, dacă timp de nouă luni şi-o vară înghiţi, la apusul soarelui, o viagră. Şi de sughiţatul cu usturime poţi scăpa la fel de tradiţional, nefăcând pe deşteptul politic. Precum sugera unul, care – după cum se uita chiorâş la nişte afişe cu candidaţi grămadă – părea treaz: „Ştii mătăluţă de ce li se pun bani pe piept răposaţilor? Ca să aibă cu ce trăi postum.”
Comentarii