Decembrie… Moş Nicolae a trecut deja pe la copiii cuminţi şi chiar şi pe la cei năzdrăvani, lăsându-le câteva ceva în ghetuţe bine lustruite. Cadourile au fost pe măsura „cuminţeniei” fiecărui copil. Şi vocile de colindători se aud deja în ogrăzile cerului. Atât satele, dar mai ales oraşele se întrec în podoabe pentru sărbătorile de iarnă. Vine Crăciunul! Vin marile sărbători de iarnă cu alaiul lor de lumini pe care le aşteptăm cu aceeaşi emoţie, an de an. Şi pentru ca bucuria să fie întreagă, nu vor lipsi nici cetele de colindători, care de cu mult timp s-au format şi au început repetiţiile de colinde. În fiecare an îi primesc cu bucurie pe toţi colindătorii care vin la fereastra mea, pentru că atunci retrăiesc raiul amintirilor din copilări mea. Am umblat şi eu cu colindatul, dar îmi amintesc cu câtă atenţie ascultam colindul echipei bisericeşti. La Dărmăneşti, satul meu drag, „colinda bisericească” poposea la fiecare casă. Era o mare ofensă dacă ocolea vreo casă, fie ea şi sărăcăcioasă. Şi până nu termina de colindat pe la casele întregului sat, nu se duceau acasă. Aşa încât, de multe ori, îi prindea ziua. Se colinda în limba ucraineană. În colindă se pomenea numele gospodarului unde nu erau copii. Unde erau fete, se colinda pentru cea mai mare. Noi eram trei fete: Felicia, Ştefania şi Mizica (Artemizia). Doamne, cum ciuleam urechile, le lipeam aproape de geam, cu toate că nu aveam deficienţe de auz, poate-poate mi-or pronunţa şi numele meu. Dar ei colindau după norme bine stabilite, fără să se abată de la ele şi fără a folosi vreo „ordonanţă de urgenţă”. Se luau după vârstă. Când am mai crescut şi eu, în sfârşit am auzit şi numele meu: Mizica. Ce bucurie, ce sărbătoare!!! Din toate sărbătorile copilăriei mele acel Crăciun a rămas întipărit pentru totdeauna în sufletul meu. Bucuria că şi eu am fost luată în seamă. A doua zi nu aveam astâmpăr, „plină de sine” „zburam pe uliţă”, doar-doar m-a-ntreba cineva pe cine au colindat la casa mea. Însă oamenii treceau nepăsători pe lângă un copil bucuros şi vesel. Atunci căutam prieteni de joacă. Şi dacă ei nu mă întrebau ce-i cu fericirea mea, întrebam eu pe cine au colindat la casele lor! Apoi aveam şi eu „intrare” să spun pe cine au colindat la casa lui „Caştan”. Îmi mai aduc aminte de cea mai dragă fiinţă, mama, care a plecat de mult dintre noi (eu eram în clasa a VII-a), luând cu ea toată copilăria mea. De atunci am închis în cel mai adânc colţ al inimii, ca într-un sipet nepreţuit, toate amintirile legate de vremea minunată când grijile erau departe. Le readuc în minte în clipele mele de linişte, ca să mă bucur de ele şi să revăd, ca într-o oglindă, zilele acelea, cele mai fericite din câte au fost pe pământ. Mă cuprinde, preţ de câteva clipe, cât îmi amintesc, o stare de bine, de bucurie şi împăcare, ca şi atunci când, copil fiind, mama mă mângâia. Revăd aievea tot: ferestrele mari ale bucătăriei, lampa agăţată pe perete sau pe tavan, cuierul în care stăteau atârnate vase de lut sau aramă care de sărbători erau curăţate până luceau de curate ce erau. În zilele friguroase mă cuibăream pe cuptorul imens şi cald, apoi pe laviţa de unde priveam cum mama frământa pâinea pe care o cocea în cuptorul cu jăratec. Din restul de aluat de pe marginea coveţii de lemn, cocea pe plită pogăcele rotunde, pe care le ungea cu gem sau unt proaspăt… Doamne, ce gustoase mai puteau fi! Sorbeam cu ochii închişi, ghemuită pe laviţa de lângă geam, aromele suave, fine, de legume şi verdeţuri amestecate în oale de pământ, după reţete de ea ştiute. Încercam să ghicesc, fără să mă uit, ce minunăţie găteşte şi care va fi felul de mâncare cu care îi va răsfăţa pe cei cinci copii ai ei (tata a murit de tifos în 1945). Iar de jocul acesta de-a „baba-oarba a mâncărurilor” nu mă plictiseam niciodată. Cel mai mult îmi plăcea de sărbători, când mirosul de sarmale sau de friptură ne făcea să simţim mai intens bucuria. Iar peste toate acestea plutea aroma de cozonac cald, pufos, auriu, din care mama îmi rupea un colţişor numai mie, că eram cea mai mică dintre fraţi, şi ca răsplată pentru hărnicie şi cuminţenie (se mai postea până-n Crăciun – Ajun). Toate aceste amintiri minunate pe care fiecare le avem despre copilărie sunt comorile noastre, trăiesc odată cu noi, sunt bogăţia noastră sufletească cea mai de preţ, de care nu îndrăznim să ne atingem, ci doar s-o privim pentru că, dacă am pierde-o, ne-am pierde bunătatea, căldura şi speranţa. Aş vrea să-mi pot readuce mama înapoi din negura vremurilor, măcar şi pentru o clipă, să-i sărut mâinile trudite şi să-i mulţumesc pentru tot ce m-a învăţat, atunci de mult, să-i spun că nu trece o zi fără să mă gândesc la ea. Ori de câte ori ţin în mână filele îngălbenite de vreme, pe care draga mea mamă şi-a notat câteva reţete de prăjituri şi dulceţuri, mă întorc în timp, în vremea aceea minunată în care totul avea gust, parfum şi culoare.
ARTEMIZIA GHEORGHI,
Brodina
Comentarii