Adio?…

După ce în urmă cu 2 ani s-a considerat „bună pentru România” (dacă ne amintim afişele, de exemplu bună pentru sănătate, cum la fel de bună pentru apă şi canal) candidând la prezidenţiale (la care a obţinut, în primul tur, locul 4 din 14), între timp, rămasă cam singurică, a candidat independentă la parlamentare, sperând că va fi crezută că astfel face „cât 10” (…bărbaţi). Şi deoarece acum prea puţini s-au lăsat seduşi de ea, şi-a anunţat retragerea. Nu atât din politică, pe cât din atenţia publică, avansând ipoteza că s-ar dedica unui proiect privat, pare-se că diferit de cele anterioare. Politician cu o carieră/imagine – când onctuoasă, când picantă sau acidă – de peste 12 ani, totodată personaj aparte în mitologia autohtonă contemporană, mi-e că, totuşi (şi nu neapărat din cauza problemelor serioase cu justiţia), Elena Udrea nu (se) va abandona, reinventându-se aşa cum a mai procedat „The Goodbye Girl”, a cărei poveste încă ne aminteşte – chiar dincolo de stereotipuri – că-n spatele unei astfel de femei de succes s-a întâmplat să stea un bărbat de stat de mare succes la patrie, spre a deprinde ea, apoi spre a înălţa pe noi culmi ştiinţa şi arta politicii de la noi. Iar a fi în retragere (sau rezervă) în această perioadă ar putea reprezenta chiar o mişcare chibzuită, necesară unei noi etape de dezvoltare personală, de cosmetizare şi de urmărire a tendinţelor vestimentare din clasa politică. Altfel, cine poate contesta că E.U. a evoluat mereu? Bunăoară de la „principiul meu de bază este să nu am principii” (2005), la „succesul este arta de a depăşi momentele dificile” (martie 2016). Va urma.