Am aşteptat multe luni pentru a scrie aceste rânduri, pentru ca timpul, pertinenţa, dreapta-socoteală şi „calea de mijloc” să-şi spună cuvântul la rece, şi nu le-aş fi scris de nu aş fi fost sătul şi exasperat de o sumedenie de saprologhii scurse pe haznaua on-line-ului şi în cugetul păreriştilor de ocazie.
Din vară, de la Sinodul (ce s-a vrut) panortodox (= care priveşte toate Bisericile ortodoxe; al întregii Ortodoxii – sursa: DEX ’09) din Creta, mult garbage literar şi aserţiuni pseudodogmatice au eclozat din glave seci ca şi inimile şi credinţele proprietarilor, căci „…mare demon este obrăznicia şi încrederea oarbă” (Herma, Păstorul 99, 3). Câţiva superortodocşi preînchipuiţi şi cu alură de apologeţi, pitulaţi după avataruri şi nume fictive prin web-urile de (de)socializare, se cred mai corecţi, mai buni şi mai ortodocşi decât restul norodului care, pare-li-se, nu-s conştienţi de bombele ce survolează cerul Pravoslaviei; aceşti haidamaci cu complexe de inferioritate sau superioritate, mireni şi clerici deopotrivă, postează cele mai abjecte comentarii, păreri şi sloganuri la adresa arhiereilor români: de la tâlhari, eretici, vânduţi, până la cele mai triviale apelative. Motivul: semnarea hotărârilor Sinodului de către ierarhii participanţi ai BOR.
Ce s-a hotărât în vară, în Creta, ştim cu toţii; iar dacă (?) în textele Sinodului s-au strecurat expresii şi păreri îndoielnice, Dumnezeu ştie (poate mai ştim câte ceva şi noi…)! Dar nu putem vorbi de apostazie, de călcarea Predaniei, de schisme şi revoluţii intraeclesiale, de „Sinod tâlhăresc” (Theodor Zisis) – „material” pentru o nouă Slătioară sau Mitropolie a Moldovlahiei. Părerea teologică este admisă în Ortodoxie, dar a te comporta faţă de altul, fiind el şi greşit, ca şi cu un păgân şi vameş este un lucru străin de duhul ortodox, căci trebuie să vă mustraţi „unul pe altul, nu cu mânie, ci în pace, cum este scris în Evanghelie…” (Didahiile celor 12 Apostoli XV, 3), sau „de-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.” (Mt. 18, 15-17).
De au greşit ierarhii semnatari, ei vor da seama…, dar a înceta pomenirea ierarhului tău pentru acest motiv este o extremă „rezolvare” a preînchipuitei probleme. Canonul 15 al Sinodului VI ecumenic îngăduie persoanelor încetarea pomenirii înainte de „hotărârea sinodală”, însă nu creditează pe unii mireni judecarea, osândirea şi destituirea episcopilor eretici sau schismatici, căci aceasta este lucrarea Sinodului. Pravila bisericească nu îngăduie însă pomenirea altor episcopi sau declararea că un anumit ierarh este căzut, caterisit, lipsit de har, iar Tainele săvârşite de el sunt nevalide, căci această atitudine este schismatică şi chiar neortodoxă. Dar „cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Rom. 14, 4); scrie-ţi pe tabla inimii cuvintele dumnezeiescului Grigorie Teologul, pe care le repetă canonul 64 al Sinodului V-VI ecumenic: „De ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De ce îndrăzneşti a conduce oşti, fiind pus între ostaşi?” Dacă vlădica a greşit, cu ce ţi s-a obturat ţie calea spre mântuire, sau cu cât ai devenit tu mai puţin sau mai mult ortodox? Oare tu, care te uiţi la greşelile altora, iei seama cu aceeaşi acrivie şi la „bârna din ochiul tău”? sau poate n-ai aflat că „cel ce s-a văzut pe sine şi păcatele sale, este mai bun decât cel ce a văzut pe îngeri” (Sf. Isaac Sirul). Dac-ai fi ortodox, ai avea dragoste, chiar şi de cel ce a greşit, căci „…dragostea acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8), iar „cel ce acoperă un păcat caută prietenie…” (Pilde 17, 9). UT AMERIS AMABILIS ESTO (lat.: de vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire – Ovidiu, „Ars amandi”).
Iarăşi mai întreb: tu ca preot (ultra)ortodox, nu slujeşti pe antimisul cu aceeaşi semnătură a „semnatarului” apostat? Pe cine pomeneşti la Proscomidie, tăind mirida pentru episcopul locului; iar dacă nu pomeneşti pe nimeni, nu încalci predania Sfinţilor Părinţi? Dacă nu-ţi pomeneşti ierarhul „căci a căzut”, cu ce crezi că ajuţi Ortodoxia, sau cu cât sporeşti viaţa duhovnicească a enoriei? Citit-ai oare că „…se cuvine să ne supunem episcopului fără nicio făţărie, că nimeni nu înşală pe episcopul acesta văzut, ci Îl înşală pe Cel nevăzut” (Sf. Ignatie Teoforul, Ep. către magnezieni III, 2), şi iarăşi: „bine este să ştii de Dumnezeu şi de episcop. Cel care cinsteşte pe episcop, este cinstit de Dumnezeu; cel ce face ceva fără ştirea episcopului, acela slujeşte diavolului” (Sf. Ignatie Teoforul, Ep. către smirneni IX, 1), mai ales că „…nu cunoştinţa omoară, ci neascultarea omoară.” (Ep. către Diognet XII, 2). Te-a silit ierarhul tău să slujeşti cu ereticii? Te-a forţat pe baza „supunerii oarbe” cu pretenţii de „ascultare” să calci tocmelile canoanelor, adevărul dogmelor sau rânduielile Bisericii? Acum vreo 90 de ani, unii au făcut din calendar o dogmă infailibilă, iar acum tu faci dintr-o iscălitură prilej de poticneală, pretext de cerbicie mânjită cu mândrie, scindare printr-o ortopraxie talibanică…
Revoluţia nu este apanajul pravoslavnicului, ci al farmazonilor şi umaniştilor dezdumnezeiţi. Îţi dau un exemplu de iconomie ortodoxă: patriarhul ecumenic Athenagoras, cunoscut ca iubitor şi promotor al ecumenismului sincretic, iubitor de iubirism eclesial şi propovăduitor şi al unor idei eterodoxe, deşi se cuvenea să fie nepomenibil şi chiar excomunicat, a fost „îngăduit” să se pristăvească (ca un) ortodox. A pierdut ceva Ortodoxia din tezaurul ei prin această îngăduinţă? Cred că nu! Alt exemplu de atitudine: mulţi egumeni şi stareţi aghioriţi nu sunt de acord cu politica bisericească a Patriarhului ecumenic Bartolomeu, dar totuşi îl pomenesc nominal; oare greşesc şi ei? Decât toată gargara şi căpoşenia de care se dă dovadă, puteţi lua pildă de protest de la o chilie a m-rii Cutlumuş: pe poartă scria (printre altele): Ne rezervăm dreptul de a nu primi pe cei ce au semnat hotărârile de la Creta; deci, fără surle şi portavoci. Sau ceva neaoş: după ce mitropolitul (grec) Damian al Moldovlahiei a semnat unirea de la Ferrara-Florenţa, preoţii şi mirenii, luând cu mâhnire cunoştinţă de aceasta, nu au postat pe Fecebook sau Twiter, nu au urlat Huooo! sau Afară, trădătorule!, ci au sabotat relaţiile cu vlădica al lor, nemergând la slujbele săvârşite de el şi nechemându-l la slujbe, încât grecul pripăşit s-a întors la Constantinopol, căci murea de foame (dar, atenţie: abia acolo a fost vorba de erezie şi ereziarh).
Unii preoţi acuză cu vehemenţă, dar în şoaptă, că s-a dat undă verde cununiilor interconfesionale. Textul final spune aşa: „Căsătoria între ortodocşi şi neortodocşi este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext)”, iar „căsătoria dintre ortodocşi şi necreştini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice”. Dar întreb: ai oprit comuniunea cu preoţi (din păcate, nu puţini) care au săvârşit astfel de minciuno-cununii cu sau fără ştirea ierarhului? Sau ai luat atitudine când ai auzit preoţi care, aşa cum au fost instruiţi, zic că toate „creştinismele” sunt bune, toate „sacramentele” sunt valide şi este har în orice „Biserică” creştină? Oricum, va fi „vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină…” (Is. 5, 20).
Poate cea mai subtilă, spinoasă şi cel puţin discutabilă hotărâre este cea referitoare la Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine. Termeni cu dublu înţeles, nu tocmai cei mai potriviţi, expresii ambigue, afirmaţii paralele cu pradania ortodoxă, numind staulele ereticilor Biserici (iar nu doar confesiuni, eterodoxii, denominaţiuni sau secte creştine) osanale şi exaltări eufemistice la adresa Consiliului Mondial al Bisericilor, definiri şi scolasticisme ale ecumenismului şi importanţa lui, toate acestea (şi altele) au devenit nisip în ochii privirilor limpezi, zgâriind cataracta teologiei şi producând lacrimi şi… vorbe.
Nu vom şti niciodată culisele acestui Sinod, nu vom şti dacă nu cumva s-a apelat la şantaj şi împilare ca în 1438-1439 la Ferrara-Florenţa, aşa cum nu vom şti ce a fost şi ce este în sufletele vlădicilor prezenţi, sau pe ce s-a bazat fofilirea pravoslavnicilor ruşi şi a altora. Ştiu că „toată calea omului este dreaptă în ochii lui, dar numai Domnul cântăreşte inimile” (Pilde 21, 2), iar noi vom fi judecaţi nu doar pentru o iscălitură, o afirmaţie năroadă sau o „patinare” a trezviei, ci după fapte, şi mai ales după inima cu care facem acele fapte, greşite sau bune. Ştiu iarăşi că este uşor ca prin cerbicie şi prin propria-ţi părere-mândrie să te rupi de Biserică, dar o eventuală altoire fără smerenie şi ascultare este cu anevoie.
Dacă vrem să avem ierarhi buni, să fim noi mireni, clerici şi călugări buni, căci uneori episcopul este oglindirea eparhioţilor săi, dar în acelaşi timp „trebuie să privim la episcop ca pe Domnul Însuşi” (Sf. Ignatie Teoforul, Ep. către efeseni VI, 1); să nu ne punem capul sub mitră, căci noi vedem doar swarovski şi pietricele lucitoare, dar nici nu ne închipuim „greutatea” ei. Să nu uităm că „unde se vede episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica universală” (Sf. Ignatie Teoforul, Ep. către smirneni VIII, 2).
Nu mi se cuvine mie să dau îndemnuri, dar să luăm seama la cuvintele celui căruia Hristos i S-a scris în şi pe inimă, Sfântul Ignatie Teoforul: „…uniţi-vă cu episcopul şi cu întâistătătorii voştri, potrivit chipului şi învăţăturii celei nestricăcioase” şi „supuneţi-vă episcopului şi unii altora, după cum Iisus Hristos S-a supus după trup Tatălui, iar apostolii lui Hristos şi Tatălui şi Duhului…” (Ep. către magnezieni VI, 2; XIII, 2). Ce-am avea de pierdut? …Dar poate că astfel vom căpăta moştenirea vieţii veşnice.
Pr. Gabriel Ciofu, Parohia „Sf. M. Mc. Ioan cel Nou” – Baia
Comentarii