Una dintre vechile aşezări bucovinene asupra căreia ne-am îndreptat atenţia este satul şi Parohia Ortodoxă Botoşana, cu o populaţie eminamente ortodoxă, care a avut de suferit pentru a-şi păstra credinţa, obiceiurile şi tradiţiile nealterate, dar care au ajuns până în zilele noastre. Baza acestei comunităţi a fost, este şi va fi Biserica, care, prin preoţii slujitori, a reuşit, încet dar sigur, să păstreze aceste valori, iar apoi să le aplice în viaţa de zi cu zi, reuşind astfel ca ele să fie transmise şi la celelalte generaţii.
Bucovina – „Cheia Moldovei” – aşa cum Imperiul Habsburgic a apreciat şi a numit acest teritoriu, în cei 144 de ani de stăpânire habsburgică, a fost şi a rămas pentru totdeauna un colţ de rai, plin de frumuseţi naturale şi spirituale, pământ sfânt care ne-a dăruit o comoară de tradiţii şi obiceiuri.
Despre istoria aşezării
Botoşana este o comună aşezată în partea de nord a ţării, acolo unde regiunea dealurilor din podişul Sucevei se întâlneşte cu primele înfăţişări de munţi. Însă această regiune în care se află localitatea Botoşana este una cu totul deosebită, pentru că, dacă privim spre vest, vedem culmea munţilor Obcina Mare. Înălţimea nu este prea mare, având aproximativ 800 m, faţă de dealurile Botoşanei de numai 492 m. Spre răsărit vedem dealul Mihovenilor şi râpa abruptă a Pătrăuţilor, dincolo de apa Sucevei. Spre nord se vede dealul Burlei, acoperit cu păduri de conifere, iar spre sud, dealurile împădurite ale Pârteştilor de Jos.
Din punct de vedere istoric, această regiune are un trecut destul de îndepărtat. Aici au trăit oameni încă din comuna primitivă. S-au găsit urme ale oamenilor din neolitic şi din epoca de bronz. Despre Solca găsim informaţii încă dinainte de întemeierea statului Moldova, iar aşezarea Pîrteşti de Jos este amintită pe la anul 1414, iar informaţii despre Arbore şi Botoşana găsim încă din timpul lui Ştefan cel Mare. Înainte de Alexandru cel Bun, toate aceste sate formau o singură moşie ce se întindea de la Pietrele Muierilor, dincolo de Solca până la apa Soloneţului.
Prima atestare documentară datează din 15 ianuarie 1418, prin care Alexandru cel Bun emite un document la Baia, în care este vorba de o fată a lui Stoian, numită Maicolea, cu fiii săi Cozma şi Sîn şi cu nepoţii săi Balotă şi Dragoş, care au venit înaintea domnitorului şi s-au jelit împotriva lui Vlad şi Cîrstea stăpânii de fapt ai satului Solca, cerând să li se restituie, căci a fost ocina lor. Domnitorul a respins plângerea, astfel că Vlad şi Crîstea au rămas mai departe stăpâni ai satului. Moşia Solca se întindea de la pietrele de sub brazi, numite mai târziu Pietrele Muierii, de-a lungul pârâului Solca şi până la apa Soloneţului, cuprinzând localităţile de azi – Solca, Arbore, Cajvana, Soloneţ, Botoşana şi Poieni.
Într-un alt document, din vremea lui Ştefan cel Mare, datând din 7 martie 1502, se arată că satul şi moşia Solca au ajuns sub stăpânirea lui Luca Arbore, portar de Suceava, titlul indicând echivalentul funcţiei de astăzi a ministrului apărării. Din partea a doua a documentului vedem că celelalte patru părţi ale satului Solca, în care sunt cuprinse localităţile de astăzi Solca, Poieni, şi Botoşana, au fost vândute de nepoţii lui Alexandru Ghermănescu tot lui Luca Arbore cu suma de 330 de zloţi tătăreşti.
Dacă în documentele amintite mai sus se vorbeşte despre acest teritoriu fără să se pomenească de Botoşana, ci numai de moşia Solca, în continuare dintr-un alt document, din 3 iulie 1575, emis de cancelaria voievodului Petru Şchiopul (iunie 1574 –noiembrie 1577), de la Iaşi, cu ocazia împărţirii moşiilor între urmaşii lui Luca Arbore, avem informaţia: „…şi a căzut în partea Odochiei, fiica lui Luca Arbore portar de Suceava, în partea ei, satul Soloneţ cu moară şi Botăşeni şi Romăncăuţi cu moară şi jumătate din satul Hrinţenii cu loc de moară şi a şasea parte din Băişeşti”. În urma acestei împărţiri, Botăşeni revine Odochiei, iar data de 3 iulie 1575 devine momentul primei atestări nominale a satului într-un document eliberat de către cancelaria domnească.
Bejenarii
Începând cu toamna anului 1763 au venit din Ardeal şi s-au aşezat la Botoşana un număr de 117 capi de familie cu 582 suflete. Tot atunci în toată Moldova, şi mai ales în partea de nord, s-au aşezat circa 32 000 de persoane. Referitor la această emigrare s-au făcut afirmaţii că s-ar fi întâmplat din cauza prigoanei confesionale dusă de autorităţile maghiare împotriva românilor ortodocşi, ceea ce este un lucru cu totul adevărat. Însă cele 117 familii de ardeleni nu au venit toate în anul 1763, ci ele au venit pe rând. După ce s-au stabilit aici, călugării mănăstirii de la Solca le-au repartizat câte un lot de pământ, pentru arătură, după cantitatea de seminţe ce o puteau semăna. Pentru acest pământ, oamenii nu plăteau nimic. Pentru început au fost scutiţi de dări pentru o perioadă de câţiva ani, inclusiv de către domnie, iar după aceea intrau în rând cu toţi locuitorii satelor mănăstireşti.
Trebuie să precizăm şi faptul că aşezarea bejenarilor în diferite sate se făcea după simpatie. După ce într-o localitate se aşezau oameni dintr-un anumit sat, cei care veneau ulterior se aşezau alături de rudele s-au cunoscuţii lor. Astfel în Botoşana s-au aşezat oameni din Ilva Mare, Maierul, Rodna, Măgura etc. Acest lucru s-a întâmplat de exemplu prin faptul că oamenii din Ilva Mare sunt înrudiţi cu cei din Maieru şi de aceea şi la Botoşana s-au aşezat cei din cele două sate din nou împreună. Timp de 15 ani au stat aici netulburaţi de nimeni. Însă între timp stăpânirea austriacă şi-a extins graniţa în anul 1774 şi în această parte de nord a Moldovei care va primi ulterior numele de Bucovina.
Din recensămintele publicate de Daniel Werenka, în anul 1779 erau în Botoşana 143 de familii, iar un an mai târziu în 1780 mai erau doar 75 de familii.
În decursul timpului, Botoşana apare în diferite documente sub numele de Botăşeni, Botuşeni, Botoşeni, Botoşani, Botoşana, Botuşana. În cartea lui Daniel Werenca, se arată că s-a mai numit şi după ortografia germană: Botoschana, Potocsana, Bodocxana, Bottoschana, Potoschana. La finele primului război mondial, în 1918, se numea Botuşana. Apoi după indicaţiile lui Nicolae Sbiera, de la 1784, de când s-au introdus toate mitricele, se scrie mereu Botoşana şi nu Botuşana; atunci s-a adoptat în mod definitiv, probabil denumirea de Botoşana.
Parohia
Populaţia Botoşanei a început să se înmulţească şi fiind foarte împrăştiată a simţit necesitatea să se divizeze în două unităţi administrative diferite, şi astfel în anul 1802, locuitorii care trăiau prin Poenele Solcii sau Poenele Şerba, au reuşit să-şi întemeieze un sat cu numele de Poieni. Preotul de atunci Simion Muranovici s-a opus la această despărţire, dar ţăranii au reuşit în dorinţa lor. Ulterior după ce locuitorii din Botoşana şi-au construit o nouă biserică în anul 1810 cu hramul Sf. M. M. Dimitrie, cea veche cu hramul Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, care este datată de la anul 1645, a fost dăruită celor din Poieni.
Începând cu anul 1784 şi până în anul 1948, toate registrele de stare civilă sau mitricele erau ţinute şi completate de către preotul paroh. Şcoala era de asemenea sub ascultarea Bisericii. Prima încercare de şcoală a fost făcută de dascălul Gheorghe Ilişoi, pe lângă biserică. Înfiinţarea şcolii în anul 1883, se datorează în primul rând stăruinţelor preotului Nicolai Sbierea. La construirea clădirii şcolii actuale un rol însemnat a avut preotul Constantin Mercheş.
Biserica
Clădirea bisericii actuale, declarată monument istoric, este una dintre cele mai mari edificii religioase de lemn din Bucovina secolului al XIX-lea. Biserica este construită în formă de cruce şi are următoarele dimensiuni: o lungime de 25 metri şi o lăţime de 10 metri, iar în dreptul braţelor crucii are o lăţime de 14 metri. Înălţimea turnului de deasupra naosului este de aproximativ 25 de metri. Intrarea în biserică se face printr-un pridvor deschis, deasupra căruia se află un turn mai înalt decât cel de deasupra naosului, ce a fost folosit pe post de clopotniţă până în anul 1874. Observându-se că în momentul când se trăgeau clopotele, răsuna biserica prea tare şi se cutremura, s-a hotărât să se facă o nouă clopotniţă.
Această clopotniţă a fost consolidată în anul 1941, când i s-au pus 4 stâlpi de stejar în interior pentru a-i mări rezistenţa şi stabilitatea la tragerea clopotelor pentru că în acel an a fost cumpărat un nou clopot în timpul păstoririi preotului Gheorghe Hrincescu(1938-1994).
Pridvorul bisericii a rămas deschis până în anul 1967 când s-a închis pentru a proteja de intemperii intrarea în biserică. Acest frumos pridvor este amintit într-un articol despre bisericile de lemn din Moldova, remarcabil pentru originalitatea lui, special prin:„(…) arcele executate după sistemul prispelor transilvănene şi cu o balustradă original cioplită”.
Biserica actuală s-a făcut pe timpul preotului Simion Muranovici în anul 1810, prin contribuţia voluntară a locuitorilor Botoşanei. A fost lucrată de meşterul Grigore Ulian din Câmpulung, informaţie pe care o găsim scrisă pe o bârnă din pridvorul bisericii:„Această sfîntă biserică iaste făcută de Grigore Ulian din Cîmpulung anul 1810”. Nu doar preotul paroh face o serie de însemnări despre clădirea locaşului de cult ortodox, ci o serie întreagă de referiri sunt făcute de către protopresviterii decanatului Rădăuţi, de care aparţinea Enoria ortodox-orientală din Botoşana: „Este aşăzată pe temelie naltă de piatră, cu streşne largi, ca să nu o bată ploaea, cu un turn deasupra boltiturei în dreptul ferestrelor şi braţilor crucii”, informaţie pe care o găsim şi în Protocolul Revizialnic din data de 18 decembrie 1834.
În anul 1874 s-a făcut în partea din spate a naosului un balcon, din care corul bisericii dădea răspunsurile în timpul Sfintei Liturghii. În anul 1889, acoperişul bisericii a fost reînnoit şi pereţii exteriori au fost blăniţi cu scândură, pentru a se proteja contra ploilor şi a formării de curenţi, căci pereţii nu erau tencuiţi cu pământ, ci se vedea bârna, atât din interior cât şi din exterior.
Primul iconostas, cel din faţa altarului, este foarte afumat, abia recunoscându-se chipul sfinţilor, în schimb se pot admira frumoasele dantelării în lemn, de pe catapeteasmă, acest iconostas menţionat în articolul despre bisericile de lemn din Moldova, ca „(…) cel cu Uşile Împăreteşti dantelate, aparţinând primului deceniu al secolului al XIX-lea”. Al doilea iconostas, cel din pronaos, s-a conservat mai bine; acesta a fost zugrăvit de dascălul Ion Caminschi din Poieni, la anul 1853.
Reparaţii la această biserică s-au făcut de “nisce oameni din Arbore, pre carii i-au apucat earna cu acoperămîntul negată, cu 26 1/2 mii de draniţă” în anul 1896 , iar între anii 1990-1996 au fost restaurate în interior cele două catapetesme, în timpul păstoririi preotului Sava Constantin(1988-1999), când a fost ridicată şi o nouă clopotniţă. Astfel, în urma reparaţiilor, biserica satului a fost resfinţită în anii 1948 şi 1996.
În biserica monument cu hramul Sf. Mare Mucenic Dimitrie, din Botoşana se săvârşeşte şi astăzi Sfânta Liturghie cu toate că între anii 2000-2010 a fost construită o nouă biserică, purtând hramul bisericuţei celei vechi – Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, sfânt pe care credincioşii din Botoşana l-au cinstit ca ocrotitor al satului alături de Sf. Mare Mucenic Dimitrie timp de peste 200 ani.
Locuitorii din Botoşana sunt mari iubitori de tradiţii şi cultură românească, dar totodată fac ca biserica să fie neîncăpătoare în duminici şi sărbători. Ei şi-au păstrat credinţa de-a lungul anilor şi au rămas într-un procent de 99% ortodocşi, acum când vremurile sunt cu atâtea încercări şi plecarea în ţările occidentale, la muncă, a devenit o necesitate.
În biserica din sat vin copii în zilele de miercuri pentru a participa la slujba unui acatist şi la desfăşurarea unei ore de cateheză, în care deprind dragostea pentru credinţă, ţară şi neam. Tot aici desfăşurăm activităţi sociale – colecte de sprijinire a celor nevoiaşi aflaţi la propriul domiciliu sau în centre sociale.
Multe se mai pot adăuga, dar un fapt trebuie să-l recunoaştem: că Dumnezeu iubeşte poporul român şi totdeauna i-a dat sfinţi care să mijlocească pentru el, precum la Botoşana Sf. Mare Mucenic Dimitrie şi Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul. Fără de Dumnezeu nimic nu putem săvârşi. (Pr. paroh VIOREL ILIŞOI)
Comentarii