Cum se face (?)

Oare să-i dăm crezare fostului ministru Gabriel Sandu (unul dintre condamnaţii în dosarul „Microsoft”) care spunea deunăzi cum că… „Nu există niciun ministru în România care să fi ajuns ministru fără să fie condiţionat să finanţeze partidele. Toţi miniştrii, în proporţie 100%, au avut obligaţia să finanţeze partidele şi să angajeze oamenii partidelor. (…) Nu există niciun partid care să plătească într-un judeţ mai puţin de un milion de euro pe alegeri parlamentare. De unde sunt aceşti bani? Toţi banii au fost asiguraţi de fiecare din cei care au fost puşi pe posturi”. Dacă e să nu-l credem, am bănui că minte, zicând el astfel în chip de denunţ public (îl va fi făcut dumnealui şi în faţa procurorilor), spre a înţelege noi că nu-i mai vinovat ca alţii şi, totodată, spre a invoca, chiar şi dincolo de instanţele de judecată, existenţa culpei colective, totodată mai serioase şi mai… diluate. Însă aceasta, când este urmărită şi apoi se judecă, se are în vedere prin indivizi care dau seamă, nu prin partide sau instituţii de poveste. Cât despre poveste, aceasta pare să fie veche cât flămânda democraţie postdecembristă. De altfel, despre practica invocată de fostul ministru s-a vorbit mult, dar s-a denunţat prea puţin, fie că e vorba de ministere, consilii judeţene, primării şi structuri subordonate; în plus, în felul său (aspecte de epocă sunt evidente) e şi comunistă, şi interbelică, şi antebelică, şi fanariotă. Dar ce-a fost a fost, pe cei de azi (de la beneficiari la… spectatori şi alegători) îi interesează practicile curente. Şi interesant e că, până azi, nu s-a găsit nimeni (fost ministru, sau fost director de descentralizată, sau… şef de birou uns după recentele alegeri locale) să spună tare: „Nu-i adevărat! Ăla minte!!! Eu, de exemplu, sunt curat ca lacrima”.