Cartea „Mireasa tiranilor” este cronica unei copilării pline de amar, trăite în plin război, pe care autoarea, Sofia Katharina Fuchs, o bucovineancă născută la Clit, o dedică „Bucovinei, României şi tuturor prietenilor care mi-au dat mereu putere de viaţă”. În fapt, această carte este chiar istoria unei perioade despre ale cărei adevăruri crude, pătate de sânge nevinovat, noi, cei de azi, ştim mult prea puţin.
Apărut în 1998, la editura Bucovina Viitoare, volumul cuprinde povestea unei familii de nemţi bucovineni cărora războiul le-a rupt rădăcinile prinse la Clit şi le-a purtat pe drumul deportării. Sunt pagini întregi din istoria răvăşită de război a Europei, despre prigoana, foamea, deznădejdea trăite de autoare, pe atunci o copilă. Destinul avea s-o poarte pe căi nemiloase, „cu viaţa în geamantan”, cum se intitulează, de altfel, primul capitol al cărţii sale. În care îşi aminteşte de locurile natale care-i „vindecă sufletul”, de Dealul Ederii, fostul Lichtenberg de lângă Clit unde avusese „un cuib straşnic, frumos şi îmbelşugat”; de mama care făcea o pâine de secară aşa de bună că se mirau oamenii din sat şi cel mai grozav unt din lume, «modelat cu mare artă»”. Aveau o viaţă bună, liniştită, aveau vite şi grădini la Clit, o „copilărie cum alta nu a mai fost”, ca o poveste din care s-a trezit în toamna anului 1940, la vârsta de 8 ani, când a început al Doilea Război Mondial şi au fost nevoiţi să plece, fiindcă satul rămăsese pustiu.
Au pribegit vreme de 5 ani după aceea, cu geamantanul în mână, „dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în altă ţară, terorizaţi de grija zilei de mâine”. Familia ei s-a aflat în ultimul transport al repatrierii ordonate de Hitler, în decembrie 1940, pornit de la Rădăuţi, scrie Sofia Fuchs. Prima oprire a fost în Austria, la Linz, unde se părea că lucrurile vor lua o cale bună, datorită comunicatelor difuzate la radio care vorbeau despre un imperiu milenar, o împărăţie a oamenilor care avea să trăiască fericiţi pentru totdeauna. Familia a fost despărţită însă – parte la Oderberg, Austria, iar ceilalţi în Cehia, în lagărul de la Ausig pe Elba – şi câteva lucruri au fost iar îngrămădite într-un geamantan jerpelit.
„Războiul îşi împinge tăvălugul pe şosele, iar noi rătăcim cu sania prin câmpul înzăpezit”
În 1943 sunt expediaţi în Polonia, pentru a coloniza un sat cu gospodării nemţeşti străvechi, abandonate, având obligaţia de a rodi 57 de hectare de pământ. Au fost încartiruiţi într-un castel al unul conte, iar ziua munceau din greu, mereu sub ameninţarea cu lagărul din Auschwitz, aflat la 16 km distanţă. Pe 15 ianuarie însă, nemţii au intrat cu camioanele în curtea castelului, iar un ordin scurt venit de la primărie îi anunţa că trebuie să se adune la gară pentru a pleca din nou. „Războiul îşi împinge tăvălugul pe şosele, iar noi rătăcim cu sania prin câmpul înzăpezit”. Sofia Katharina avea 12 ani. Sunt urcaţi într-un tren fără geamuri şi uşi, ajung în Cehoslovacia unde aveau să cunoască mai din plin faţa neagră a războiului: „soldaţi mutilaţi sângerând pe tărgi, pe străzi, prin case, prin biserici”.
Familia pleacă la Leibauchm, un alt orăşel din Cehia, unde află despre sfârşitul lui Hitler. Sofia Katharina avea doar 13 ani, dar grozăvia nu se încheiase, în zori pleacă din nou la drum şi ajung „într-un sat cu cearşafuri albe înălţate la cer”, unde îşi dau seama că războiul s-a sfârşit. Dar nu şi necazurile lor. Urcă în primul tren care trecea pe-acolo şi ajung la Dresda, în Germania, iar de acolo iau toţi „trenul întoarcerii” – 80 de vagoane cu soldaţi sovietici, prizonieri de război şi refugiaţi – şi trec din nou prin Cehoslovacia. În învălmăşeala coborârii din tren, la Meryschostra, ea şi o parte a familiei se pierd de tată şi fraţii cei mari, iar în zori se urcă într-un alt tren de marfă, „al prizonierilor de război şi utilajelor capturate”. Revin la Praga, continuând să caute restul familiei. Urma să se întoarcă acasă, prin Ungaria. „Suferim de foame şi de sete”. Câte 5 zile şi 5 nopţi, „trenul circulă fără oprire prin pustietate”, apoi poposeşte, tot atâtea zile şi nopţi, în câte-o haltă pustie. „În vremea popasurilor e înfricoşător de trăit. N-ai voie să mergi să cauţi de mâncare, iar fetele tinere sunt luate cu forţa, duse în crânguri şi violate. Morţii sunt abandonaţi lângă calea ferată. Mor pe capete bătrânii şi copiii mici, dar copiii au totuşi parte de mormânt. Ei încap în lăzile de muniţie. Se presară pe pieptul lor margarete, iar lada de muniţie se îngroapă, în grabă, la primul loc de popas”.
După 6 săptămâni de mers cu trenul au aflat că străbat Ungaria, în drumul spre România. La Oradea, în trenul rusesc, urcă soldaţi români care cad la învoială cu soldaţii ruşi că oamenii trebuie lăsaţi în ţara lor. Se întorc la Clit, după ce au stat două săptămâni la Arad şi au prins puteri. Regăsesc căsuţa din Dealul Ederii, „văduvită de gard şi acareturi”, în care locuiau un invalid de război şi nevasta lui. Au rămas acolo o vreme, au muncit luând-o de la capăt, au trăit bucuria revederii cu tatăl şi fraţii cei mari care fuseseră luaţi prizonieri de război de către ruşi şi duşi la închisoarea centrală din Cernăuţi.
„În fond, asta suntem pentru poliţişti: nişte saci cu vechituri ale istoriei”
„A doua izgonire din rai” s-a petrecut la 6 săptămâni după întoarcerea la Clit, când plăieşul de la primărie l-a chemat pe tată, cu copii şi cu bagaje, să meargă după acte la Suceava. Au ajuns la Poliţie, iar de acolo au fost luaţi cu căruţa la Gara Iţcani. „Nimeni nu ne explică nimic, nimeni nu ne priveşte în ochi, pentru a nu lăsa să se spulbere speranţa. Suntem duşi dintr-un loc în altul ca nişte saci cu vechituri. În fond, asta suntem pentru poliţişti: nişte saci cu vechituri ale istoriei, iar între timp istoria devenise mireasa lui Stalin”. Sunt aruncaţi iar într-un tren de marfă, în vagonul pentru vite, şi duşi „aiurea”. La Turnu Măgurele, alt lagăr, unde toate dimineţile aveau gustul leşietic al supei servite în castronaşe de aluminiu. După o vreme, un preot catolic i-a îndemnat să formuleze o scrisoare şi s-o trimită la Guvern, unica soluţie fiind ca Sofia s-o scoată de după sârma ghimpată a lagărului, spunând soldatului de pază că merge după pâine. Scrisoarea a ajuns la destinaţie, iar peste o vreme, în lagăr, s-a prezentat o comisie internaţională. În cele din urmă, într-o zi de marţi, străjuite de un drapel românesc şi unul rusesc, porţile lagărului de la Turnu Măgurele s-au deschis pentru cei 2000 de oameni chinuiţi, „oameni care nu au participat la război dar au fost victimele lui permanente”. S-au reîntors la Clit, dar casele de pe Dealul Ederii erau ruinate. Au trecut peste alţi ani de cumpănă.
„Am dreptul să iubesc două patrii, pentru că nu am vândut-o pe niciuna dintre ele”
Sofia Katharina Fuchs nu a dus în continuare o viaţă uşoară, nici până s-a măritat, nici după aceea. În România „era epoca tiranilor mărunţi, epoca lupilor”, iar „familia sleită nu mai făcea faţă umilinţei”. La îndemnul cuiva din comunitate, s-a măritat cu „primul colectivist” de la Marginea, membru de partid cu origine sănătoasă, pe care l-a acceptat „cu resemnarea cu care am acceptat să-mi irosesc copilăria prin marfarele care colindau Europa”. Un tiran şi el. În 1958 i se naşte al patrulea copil, iar doi ani mai târziu, al cincilea, ultimul. A lucrat din greu la fabrica din Suceviţa, a suportat înşelăciunile şi răutăţile soţului. Între timp, surorile mamei stabilite în Germania îndemnau restul familiei să vină să se stabilească acolo. În 1969 Sofia a revăzut Germania, dar nu a vrut să rămână ilegal, la rugămintea rudelor; la întoarcerea în România s-a decis să facă cerere de plecare legală. „Patria este acolo unde m-am născut, unde mi s-au născut copiii, dar şi acolo unde mi s-au născut strămoşii. Iubesc, în egală măsură, România şi Germania. Am dreptul să iubesc două patrii, pentru că nu am vândut-o pe niciuna dintre ele”.
Până la urmă, după divorţ, cu toate reclamaţiile şi defăimările suferite din partea soţului, Sofia Fuchs a reuşit să plece în Germania, la Waldkkraiburg, în 1978, cu trei din cei cinci copii, ceilalţi doi, cu familiile lor, alăturându-i-se peste 3 ani.
După Revoluţie s-a întors în ţara natală cu ajutoare, iar de la apariţia cărţii s-a întors mereu, în diferite comunităţi din ţară, să prezinte „Mireasa tiranilor”.
În luna august a.c., Sofia Katharina Fuchs a fost la Suceava, la Biserica „Naşterea Maicii Domnului”, unde a organizat o slujbă de pomenire în memoria deportaţilor şi deţinuţilor politici care au murit, dar şi pentru sănătatea celor care mai sunt încă în viaţă. Slujba a fost oficiată de preotul paroh Viorel Vârlan. Atunci am stat de vorbă cu Sofia Fuchs, dar povestea unei copilării şi a unei adolescenţe trăite sub spectrul războiului nu putea fi îngrămădită în câteva pagini. Profund impresionată de carte, am simţit că îi datorez mult mai multe rânduri, mai ales că, din grabă, la primul articol i-am greşit prenumele, lucru pentru care îmi cer mii de scuze.
Astăzi, Sofia Katharina Fuchs are 84 de ani şi nu poate să nu se întoarcă, din când în când, în Bucovina.
„Nimic din ce-au fost vârstele mele nu s-a irosit. Eu exist întreagă dintr-un capăt în altul al Bucovinei, iar felul acesta de a supravieţui istoriei nu se poate învăţa decât acasă”, spunea ea în finalul volumului memorialistic.
Comentarii