Interviu cu scriitoarea LIGIA ŢIBU
Este o mare bucurie şi onoare să revin la ziarul de care mă leagă primele încercări ale scrisului şi publicarea primelor poezii, în anii 80. Pe atunci se numea „Zori noi”, ziarul sucevean care găzduia o pagină de creaţie. Elevă fiind pe vremea aceea la Şcoala Generală Nr. 8, mi-am luat inima în dinţi şi am trimis câteva poezii. Am fost contactată de domnul Dumitru Brădăţan, cel care m-a chemat la redacţie şi mi-a publicat primele poeme. Eram prin clasa a VIII-a şi aşa am câştigat primii mei bani, din scris. Suma a fost de 8 lei, în 1986. Păstrez şi acum bonul poştal de la primirea onorariului. Au urmat colaborări frumoase care au durat câţiva ani, până am plecat la Iaşi la facultate.
– Cum au fost anii copilăriei dumneavoastră?
– Am avut o copilărie obişnuită, ca toţi copiii pe vremea aceea. Îmi petreceam vacanţele la Ţibeni, lângă Rădăuţi, şi m-am considerat mereu norocoasă că bunicii mei din partea tatei şi a mamei locuiau în acelaşi sat; ba mai mult, cam peste drum unul de altul. De acolo vin primele mele amintiri, începând cu casa proaspăt văruită, cu ferestre mari, luminoase, unde am crescut de la vârsta de trei luni până la şapte ani, când m-am dus la şcoală.
Îmi aduc aminte că vedeam pe geam un păr înalt, în care bunicul pusese o căsuţă pentru păsărele, făcută cu mâna lui. Le urmăream de la fereastră cum intrau şi ieşeau prin uşiţa rotundă, cât era ziua de mare. Era mare vânzoleală, aveau pui pesemne şi le aduceau de mâncare. În jurul părului, până departe, lângă gard, se întindea un strat de lăcrămioare. Cred că a fost prima primăvară de care îmi aduc aminte. Am fost un copil modest, crescut de bunici, cu frică de Dumnezeu şi cu reguli clare. Nu cred sa fi fost răsfăţată vreodată de nimeni. Ei erau mai mult ocupaţi cu treburi, bunicul făcea naveta la Fabrica de Mobilă din Rădăuţi, unde lucra pe atunci, iar bunica era mereu prinsă cu gospodăria şi treburile câmpului. Am stat mai mult singură, în preajma străbunicului care locuia într-o anexă în aceeaşi curte, Moş Niculai, tatăl bunicii. Era de prin părţile Cernăuţiului moşul şi citea de dimineaţă până-n seară. Fuma câte un pachet de „Naţionale” pe zi şi îmi citea cu voce tare poveştile lui Creangă şi păţaniile lui Păcală. Stăteam şi ascultam pe prispă şi mi se părea că toate se întâmplaseră chiar acolo, în ograda bunicii. Pentru că şi noi aveam găini care puteau face ouă de aur, cocoşi care mai scăpau în drum şi plecau aiurea – poate s-or fi întors într-o zi cu averi şi pungi cu galbeni –, iezii şi mieii zburdau prin spatele casei, iar Feţi-Frumoşii şi zânele erau de bună seamă prin pădurea de salcâmi de pe creasta dealului, înspre Grăniceşti. Aşa era lumea mea.
Ceilalţi bunici, din partea tatei, erau mult mai în vârstă şi locuiau chiar peste drum – acolo era pentru noi raiul, pentru că ne întâlneam toţi verii şi ascultam poveştile spuse de bunicul Iov, cel de care râdeam mereu pentru că ne confunda numele: eram prea mulţi! De la poveştile spuse la citit nu a fost un pas prea mare. L-am făcut cu forţa. Bunicii nu prea aveau timp să ne spună snoave câte-am fi vrut noi, Moş Niculai obosea repede şi i se oprea respiraţia, iar de la atâta fumat îl apuca mereu tusea săracul, aşa că a trebuit să mă descurc şi am învăţat să citesc pe la cinci ani. Atunci a început distracţia, cotrobăitul prin cămări după cărţi, primele încercări caligrafice şi lecturile din podul casei, stând pe jos, pe lutul cald, lângă fereastra vopsită în verde. Podul a rămas salonul meu de lectură pentru vacanţele de vară, lângă plantele medicinale întinse la uscat şi tăvile de copt colaci ale bunicii. Era exact ce îmi trebuia mie: un loc retras, în care puteam exersa în voie. Citeam cu voce tare, învăţam intonaţia, pronunţam corect cuvântul, iar când prindeam curaj, deschideam geamul podului, cântam şi dădeam minispectacole în rime pentru pisicile şi orătăniile din gospodărie.
– Cum erau părinţii dumneavoastră?
– Mereu spun că sunt un om norocos, pentru că m-am născut din dragoste. Părinţii mei, celebri în zonă pentru povestea lor de iubire, au ignorat toate regulile vremii şi toate tiparele, s-au certat cu toţi şi au fugit împreună în lume, pentru că părinţii lor se opuneau acestei căsătorii. Dacă mă gândesc mai bine, cred că nici eu nu aş fi fost de acord: mama avea doar şaptesprezece ani. Bunicii nu erau nici în ruptul capului gata să primească aşa, cu braţele deschise, acea relaţie, iar mama trebuia să termine şcoala. Aşa că i-au interzis să îl mai vadă pe tata. Atunci a început nebunia: într-o seară, ajutat de nişte prieteni, tata a venit cu o căruţă încărcată de fân la marginea grădinii, unde îl aştepta mama. Au ascuns-o în paie şi au plecat spre gară, unde trebuia să se urce amândoi în tren. Însă sora mamei a văzut şi le-a spus bunicilor, aşa că vă daţi seama ce circ a fost. S-au întâlnit toţi la gară şi îmi povesteau că o trăgeau pe mama de picioare, să se dea jos din tren, apucase să se suie pe scară. Călătorii începuseră să facă un fel de galerie, unii ţineau cu bunicii, dar cei mai mulţi cu perechea de îndrăgostiţi care fugea în lume. Adică până la Rădăuţi, unde îi aştepta complice fratele tatii.
După vreo patru ani, când m-am născut eu, spiritele s-au mai calmat, însă am simţit tot timpul o reticenţă din partea bunicilor materni cu privire la tata. La fel şi între familii: bunicii se mai înţelegeau între ei, dar bunicile s-au cam „zborşit” una la alta toată viaţa. Eram la mijloc: copilul care se născuse dintr-o căsătorie cu care nu fusese de acord nimeni, însă iubit peste măsură, de parcă era întrecere care să mă aibă la masă, la joacă şi la culcat. În acelaşi timp, mă boscorodeau toţi şi se ocupau de educaţie şi bunele mele maniere.
În vremea comunistă, atunci când m-am dus la Suceava la şcoală, lucrurile s-au schimbat. Îmi aduc aminte frigul din casă, igrasia de pe pereţi, programul de apă caldă, coada şi tabelele de la schimbatul buteliei, cartelele pentru ulei şi zahăr… am trecut prin toate acestea. Părinţii, amândoi, şi-au dat toată silinţa ca să ne fie bine. N-o să uit sacrificiile, telefoanele pe care le dădeau, rugăminţile la alţii, să avem şi noi câte o ciocolată şi o banană de Crăciun. Şi nu aveam în fiecare an. Abia aşteptam vacanţele, să fug din nou la Ţibeni. „Nu ştiu de ce îţi place ţie aşa de tare la bunici, mă dojenea tata. Noi ne-am mutat la oraş pentru voi.”
Tatăl meu avea un suflet mare şi o minte strălucită, era un om foarte cultivat, autodidact. Fusese dat afară de la Liceul Militar din Câmpulung, pe vremuri, pentru că bunicul meu refuza cu încăpăţânare să îşi dea pământul la GAC (Gospodăria Agricolă Colectivă). A fost marcat foarte tare de acest eveniment, dar a continuat să înveţe de unul singur, să citească mult şi să se autoinstruiască. Puteai discuta cu el orice, de la letopiseţele Moldovei la istoria piramidelor egiptene. Ştia pe de rost zeci de poezii şi fragmente de proză, iar pe noi ne testa non-stop dacă ne aminteam capitalele ţărilor lumii şi poziţia lor pe glob. Era un mare fan al mitologiei şi ne povestea legende greceşti şi mesopotamiene, visând că într-o zi vom vizita acele locuri. Cred că de aici dorinţa mea de a călători atât de mult, căci „cu atâta rămânem”, cum spunea el.
Din cauza situaţiei materiale, nu a avut din păcate posibilitatea să urmeze o facultate, erau şase copii acasă. Mereu regreta şi îşi dorea să termin eu ce nu reuşise el.
Păstrez aproape de suflet o colecţie de poezii ale tatii, majoritatea dedicate mamei mele şi de multe ori m-am întrebat de ce nu a încercat să scrie mai mult şi să publice. Cred că era timid în adâncul sufletului lui, iar în plus era şi foarte modest. Nu îi plăcea să iasă în faţă, a stat mai mult în spatele scenei, pornit să facă bucurii altora. Un om generos era, fără pretenţii materiale, care accepta greu daruri, ca şi cum nu i s-ar fi cuvenit. Sunt sigură că de la el moştenesc pasiunea scrisului şi a călătoriilor. Mama era şi ea minunată, o femeie deosebit de frumoasă şi calculată, cu mintea foarte limpede. Ştia exact ce face mâine, ce program are peste o lună sau peste un an. Ne cosea la maşina ei manuală fuste înflorate şi ne învăţa să împletim, să facem gem şi zacuscă, precum şi prăjituri delicioase şi colaci moldoveneşti. O gospodină desăvârşită. Rar puteai să-i vezi latura aceea romantică, pe care o dezvăluia în momentele ei de slăbiciune. Citea poezie şi cânta romanţe vechi, îmi aduc aminte, în loc de cântece de leagăn, pentru sora mea mai mică. M-a pregătit pentru viaţă într-un mod dur, atenţionându-mă că dacă mă las furată de peisaj, îmi vor sări la gât lupii. Era o femeie cu picioarele pe pământ, raţională, care a calculat până în ultima clipă a vieţii sale cum trebuie făcute lucrurile. Înainte de moartea ei, care ne-a rupt sufletele, a avut grijă să ne lase la fiecare câte ceva, iar mie, în mod special, un secret în podul casei. Îmi vorbise despre asta când ne-am văzut ultima oară. Mi-a spus că, după ce va pleca, să urc în podul casei părinteşti, pentru că acolo se va afla o cutie pe care va fi scris numele meu. Ştia, în sinea ei, că lecturile şi poveştile mele începuseră într-un pod al copilăriei şi a vrut să-mi facă o ultimă bucurie, ca un sprijin pentru ceea ce avea să se întâmple. Mă ajuta premeditat să trec peste momentul acela. Am urcat acolo în ziua în care am pierdut-o, pentru întâlnirea noastră, dintr-un fel de curiozitate mecanică. Şi am găsit cutia pregătită pentru mine, cu numele scris mare, cu litere de tipar. Îmi lăsase câteva mileuri croşetate de mâna ei şi un serviciu de cafea în stil renascentist, despre care îmi vorbise înainte. A fost ca o regăsire, secunda oprită în loc, eu şi ea pentru ultima oară atât de aproape. A fost cea mai cutremurătoare experienţă din viaţa mea, în sensul frumos şi deplin al cuvântului. Dovada supremă a dragostei de mamă.
Mă doare mult că părinţii nu-mi mai sunt în viaţă, că i-am pierdut mult prea repede. Căci nu contează vârsta la care rămâi orfan, durerea este aceeaşi.
– Ce întâmplare v-a schimbat destinul?
– Eu cred că viaţa noastră are anumite etape şi în fiecare din ele suntem influenţaţi de anumite întâmplări care, credem noi, lasă o amprentă asupra a ceea ce devenim. De exemplu, ceea ce consideram important la douăzeci de ani, ceea ce ar avea puteri decisive, îşi pierde din valoare atunci când trecem de treizeci. Schimbările vin odată cu maturizarea şi avem mereu alte criterii de analiză. Suntem fiinţe sociale, inteligente, dorim să evoluăm. Şi asta pentru că suntem fără oprire în căutarea fericirii, zic eu. Iar ea are noi valenţe odată cu vârsta, aşa că suntem într-o continuă căutare. Nu ştiu dacă există întâmplări care schimbă destine. Nu are trebui să le dăm voie. Suntem influenţaţi de ele poate, însă destinul ni-l schimbăm noi. Viaţa trebuie controlată pe cât posibil şi, fiind o persoană pragmatică, vreau să o stăpânesc.
Oameni şi conjuncturi care şi-au pus amprenta într-un anume fel au existat, ca pentru toată lumea. De exemplu, am avut norocul să am nişte profesori deosebiţi la Suceava, în şcoala generală, care mi-au îndreptat paşii spre ceea ce îmi plăcea mie: scrisul şi literatura. Am lucrat mult şi conştiincios cu doamna profesoară Aura Hapenciuc de la Şcoala Generală Nr. 8 pe atunci, astăzi profesor la Catedra de Limba Română a Universităţii din Suceava. Dumneaei mi-a fost primul ghid care m-a îndrumat treptat spre ceea ce doream sa fac. Am câştigat împreună câteva olimpiade. Era idolul meu în şcoală şi am urmat fidelă cariera dânsei. Doream să fiu şi eu profesoară. În liceu, o altă doamnă profesoară de limba şi literatura română, Florica Diaconescu, a contribuit mult la cizelarea cuvintelor, compoziţiei şi discursului. Iar la Iaşi, la Universitatea „Al. I. Cuza”, am avut şansa să lucrez direct cu doamna profesoară Elvira Sorohan, cea care mi-a fost şi îndrumătorul lucrării de licenţă şi cu care ţin legătura până în ziua de azi, din Canada. Dânsa a avut cea mai aprigă influenţă asupra scrisului meu. Şi a fost mereu acolo, în momentele cele mai grele, atenţionându-mă să merg înainte, să mă concentrez pe ceea ce ştiu să fac cel mai bine, pentru a putea să le depăşesc.
De la oameni ca dumneaei am învăţat că, atunci când ţi se pare că se închid toate drumurile, trebuie să te întorci la pasiunile tale. Asta îţi va da aripi şi de acolo îţi vei lua seva, esenţa, puterea de a merge mai departe. Pentru că nu putem câştiga toate bătăliile, dar învăţăm din înfrângeri. Cariera mea în televiziune (am lucrat ca redactor şi prezentatoare timp de şapte ani pentru Studioul din Iaşi al Televiziunii Române) a fost o perioadă decisivă în ceea ce priveşte formarea mea ca om căruia îi plăcea să scrie. Ajunsesem acolo din timpul facultăţii, în urma unui concurs dur, şi scrisul meu devenise, dintr-o pasiune, o meserie cu care îmi câştigam existenţa. Am încercat să fiu conştiincioasă şi să învăţ treptat de la alţii, iar colegii mei de atunci m-au încurajat să îmi urmez chemările culturale. Mă gândesc cu drag la Carmen Olaru, Grigore Ilisei, Gabriel Rotaru şi la alţi foşti colegi. Datorită lor, oameni deosebit de deschişi la ceea ce aveam eu de dăruit, am călătorit mult, am realizat sute de reportaje şi documentare şi m-am trezit sâmbete în şir la 4 ca să spun ţării „Bună dimineaţa de la Iaşi”. A fost, profesional, cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, o carieră la care m-aş întoarce fără ezitare.
– De cât timp aţi plecat din ţară?
– Ruperea mea de România s-a întâmplat în primăvara anului 2000, când, însărcinată în aproape opt luni, am decis că vreau să plec din ţară, pentru a oferi un altfel de viitor copilului meu. Nu exista Uniunea Europeana pe atunci, nu aş fi părăsit Europa. A fost o combinaţie de factori care au contribuit la plecarea mea, dar îndeosebi corupţia, ne-dreptatea, nepotismul, pilele să spunem, sărăcia, câinii vagabonzi, imposibilitatea de a te descurca decent cu resursele pe care le ai, obligarea la compromisuri… în sfârşit, un dezechilibru al societăţii româneşti pe atunci.
Revin însă în ţară cu plăcere de câte ori am ocazia, mă întâlnesc cu familia care mi-a rămas, cu prietenii şi mă simt ca odinioară.
– Cum a fost adaptarea?
– Destul de dificil în primă fază şi destul de forţat aş spune, acum. Emigrarea nu e pentru toţi, iar pe cei sensibili, ca mine, îi devoră. Poeţii ar trebui să stea acasă. Cei care trăiesc din esenţe şi nu din stocuri bancare nu îşi vor găsi locul în societatea nord-americană. Lipseşte mereu ceva, oricât ai avea. Te străduieşti ani în şir să vezi ce şi ajungi la concluzia că de fapt îţi pierzi pe drum sufletul, câte puţin. Oamenii se schimbă, îşi pierd identitatea. Cei care au avut-o. Este greu de explicat.
Probabil de aceea scriu şi ţin legătura cât pot cu cei pe care îi cunosc de-o viaţă. Să nu uit limba, să nu-mi pierd rădăcinile. Nu vreau să mă transform în ceva ce nu am fost niciodată.
Chiar dacă aici mi-am construit o carieră frumoasă şi cu o oarecare legătură cu ceea ce ştiu să fac cel mai bine (sunt manager de relaţii publice şi comunicare pentru o corporaţie din Toronto), sufletul îmi rămâne acasă. Şi le povestesc tuturor aici despre Bucovina mea.
– Sunteţi scriitoare, vorbiţi-ne despre pasiunea dumneavoastră.
– Mi-am dorit mereu să devin scriitoare, dar nu ştiu dacă mă pot numi aşa. Sunt pasionată de frumos în general, de călătorii, de lectură, film şi lucruri interesante. Sunt şi un bun ascultător, dar ţin apoi să le împărtăşesc oamenilor poveştile auzite şi experienţele mele.
Cred că totul vine din dorinţa mea de a povesti, pentru a nu lăsa lucrurile şi amintirile să se piardă. Încerc să opresc timpul prin scris, e singurul truc pe care noi, cei care lucrăm cu condeiul, ni-l permitem.
Dacă mă gândesc, lumea din care vin e cea care nu-mi dă pace. Am crescut în Bucovina, m-au fermecat poveştile copilăriei, satul cu tot ce înseamnă el: oamenii şi vorba lor, animalele curţii, mirosul câmpului cosit, clopotele care bat duminica de răsună văile, carele pline venind de la ţarină, salcâmul înflorit, pisicile care se întind la soare, moara de apă din lunca Sucevei… Nu pot trăi fără ele. Cred că se observă din ceea ce scriu.
Am mai spus de câteva ori…, atunci când eşti departe, vezi lucrurile altfel. Totul capătă altă valoare: ţi-e dor până şi de buruienile de pe drum şi orice amănunt are însemnătate. Eu chiar păstrez până şi biletele de avion şi de tren câteva luni după ce mă întorc, mă doare inima să le arunc.
– Ce carte pregătiţi pentru cititorii dumneavoastră?
– Există un volum de povestiri la care lucrez şi căruia i-am schimbat deja de câteva ori titlul, pentru că nu mă puteam hotărî. Dar am decis să îl numesc „Bucovina rămasă acasă”, după una dintre scrierile cuprinse acolo, care evocă un episod trist din istoria noastră, masacrul de la Fântâna Albă. Am avut privilegiul să îl cunosc pe unul dintre supravieţuitori, în viaţa mea de reporter la TVR Iaşi, iar întâlnirea mea cu el a fost una dintre cele mai marcante experienţe din viaţa de jurnalist. Gheorghe Crăsnean, bătrânul pe care l-am vizitat în anii ’90 pe strada Hanului din Rădăuţi, a fost omul care mi-a deschis ochii spre realităţi care de fapt existau, tragice şi cutremurătoare, dar nimeni nu avea curajul să vorbească despre ele.
Volumul mai conţine şi alte povestiri din Bucovina, pentru care m-am documentat în ultimii ani. Îmi doresc să lansăm această carte anul viitor la Suceava în memoria mamei mele, care a avut un rol deosebit în punerea pe hârtie a acestor istorii. Ştiind că este foarte bolnavă şi deprimată, o rugam să mă ajute cu date istorice şi să mă sprijine în documentare, să îi mai distrag atenţia de la tragedia prin care trecea. Prin amintirile ei şi din dialogurile pe care le-a purtat cu bătrâni din zona, mi-a adus un sprijin esenţial la colectarea datelor istorice pe care le-am folosit în carte.
Pierderea ei a fost cea mai cumplită tragedie din viaţa mea. Pentru câteva luni, nu am mai reuşit să scriu nici măcar un rând. Dar ştiu că ea m-ar fi vrut altfel, deci trebuie să continui.
– V-aţi întoarce să trăiţi în România?
– Îmi doresc foarte mult să mă întorc într-o Românie curată, guvernată de oameni cinstiţi, călăuziţi de decenţă şi onoare. Mi-e dor de ţara mea şi poate de aceea am ales să scriu în limba română, deşi am scris şi în limba engleză destul de mult, pentru publicaţii canadiene.
Ceea ce scriu ar trebui de fapt să spună totul despre cum simt. Mai ştiu că există oameni care trăiesc totuşi frumos, departe de nedreptăţile şi vârtejul societăţii şi poate într-o zi voi fi şi eu unul dintre ei, mai ales pentru că, printr-un joc al sorţii, mi s-a dăruit o bucată de pământ roditor undeva aproape de lunca Sucevei. Mi-aş dori să-mi petrec verile acolo, într-o căsuţă albă cu muşcate roşii pe prispă, scriind.
Consemnează
MĂLINA ANIŢOAEI
Comentarii