Jucării

Dacă n-ai şti că există şi unde anume să-l cauţi (fiind el pitit pe o lungă stradă comercială din Edinburgh, între magazine şi puburi) poate că nici nu-l remarci. Însă dacă ai aflat despre el nu se poate să nu-i treci pragul, deşi deja ai aflat că nu-i unic (între altele o colecţie cu acest nume se poate admira şi la Bucureşti). Să intri într-un muzeu al copilăriei ţi-o cere copilul din tine, dar ţi-o cere şi adultul, interesat nu doar de exponate ilustrând o istorie a jucăriilor, ci şi de comparaţii: bunăoară cu ce se jucau picii congeneri, într-o altă parte a lumii, într-o altă civilizaţie şi cultură? Astfel că acele palate din lemn, de dimensiunea unor dulapuri, cu mulţime de camere la vedere, dotate cu obiecte minuscule şi populate de păpuşi minuscule, toate lucrate cu mare fineţe, jucării destinate iniţial adevăratelor prinţese, iar apoi progeniturilor din familii cu bugete princiare, poate că nu suscită interesul precum trotinetele şi tricicletele, pluşurile, păpuşile, soldăţeii şi maşinuţele care, cele din anii ’70 bunăoară, sunt similare, aproape identice cu cele care au bucurat şi copilăria românilor ce au avut parte de ele. Încă o dovadă că anii începuturilor fac copiii să semene între ei precum doi ursuleţi de pluş seamănă unul cu altul, iar anii de după să-i schimbe în foarte multe privinţe. De exemplu, dacă în colecţii româneşti (vezi şi site-urile ce propun spre vânzare astfel de lucruri nu de tot învechite) jucăriile din acea epocă poartă eticheta (pusă acum, nu atunci!) de „comuniste”, altundeva ele sunt, precum au fost, jucării pur şi simplu. Da, în mijlocul unei încăperi de muzeu mi-am regăsit tricicleta cu roţi cauciucate şi scaun din lemn vopsit în albastru! Fără etichetă.