Constatarea că timpul nu are răbdare cu nimeni şi cu nimic a devenit un truism. Acesta este probabil unul dintre numeroasele motive pentru care Ilie Vasile Tipa, un bucovinean din satul Soloneţ strămutat pe meleaguri bănăţene, nu a mai avut nici el răbdare cu timpul şi a publicat de curând, la Editura Waldpress din Timişoara, un Album fotoetnografic al satului Soloneţ, încercând astfel să surprindă din fotografiile vechi (ce imortalizează chipuri şi costume populare, unele depăşind de multă vreme un secol) „spectacolul” fără sfârşit al lumii acestui sat devenit arhetip, matrice şi spaţiu interiorizat al contemplaţiei, reanimând şi întreţinând vie flacăra unor timpuri iremediabil apuse.
Răsfoiesc cu nerăbdare paginile elegantului album şi descopăr cum, în curgerea sa, timpul formează un râu lung, curgând lânced prin inacţiunea noastră târâtoare, sinuoasă, în care proliferează în voie uitarea. Dar, cu cât suntem mai legaţi de valorile autentice şi interiorizate ale existenţei, cu atât ne creşte dorinţa de a le separa de factorii care le contravin, de a le proteja, de a le readuce mereu în memoria celor din jur. Pentru autor, Soloneţul şi locuitorii săi rămân un model superior, un ideal cu trăsături individualizante, un model care s-a impus respectând normele, valorile şi seturile de comportamente (imperative, coercitive sau creatoare) promovate de această comunitate în contextul local şi temporal.
În Cuvântul autorului cu care se deschide Albumul…, domnul Ilie Vasile Tipa, încercat de nostalgii apăsătoare şi de sentimente exprimând dorinţa de a partaja din nou edenul fericirii primare, de a fi împreună cu consătenii săi, semnalează pericolul dispariţiei irecuperabile a unui mod de viaţă ancestral, a regionalismelor care individualizau, alături de portul popular, modul de a gândi, mentalităţile şi tradiţiile locului. Autorul se apropie de acest loc într-o încercare de recuperare a existenţei sale arhaice şi cu nostalgia purităţii arhetipale pe care le rememorează cu sinceritate şi suferinţă discretă. Regresiunea prin intermediul fotografiilor vechi se produce către acasă, în acel timp convertit în memorie, iar sentimentul este de îmbrăţişare sacră, de încordare a atenţiei spre adevăruri bine tăinuite în vechime, cu vizibile accente elegiace. Concluzia cade însă dureros şi parcă definitiv atunci când constată că spiritul vremurilor trecute nu mai poate fi reanimat, însă, în pofida tăvălugului modernizării, omenia (ca variantă a generozităţii, a cinstei şi a îngăduinţei), „umorul şi vrednicia vechilor săteni” supravieţuiesc şi impresionează.
Acelaşi freamăt interior (mascat parcă de o tandreţe ezitantă şi dorinţe dublate de resemnare) pare a-l cuprinde şi pe semnatarul Cuvântului de însoţire alcătuit de scriitorul Adrian Dinu Rachieru, un alt bucovinean din Soloneţ (auto)exilat pe plaiuri bănăţene. Conştient că satul nu mai este acel spaţiu arhaic unde te naşti şi trăieşti mitic, speranţa sa „abia mijindă” de a vedea ivindu-se în Soloneţ un muzeu al satului reiterează visul din trecut al tatălui său, învăţătorul emerit Ioan V. Rachieru, devenit între timp patronul spiritual al şcolii din această localitate.
Propunând, aşadar, o evadare într-o realitate pe cale de a fi pierdută definitiv, Albumul… de faţă devine o pledoarie pentru reîntoarcerea acasă, la origini şi la părinţi, atracţia înfiorată şi pioasă căpătând o tuşă magică, adesea cu puteri de transă, care dezvăluie omul îndepărtat, împotriva convingerilor sale, de leagănul vieţii arhaice.
RODICA MUREŞAN
Comentarii