Dosarul

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat, la începutul acestei săptămâni, decizia Parchetului General de redeschidere a „Dosarului Revoluţiei”. Un act benefic, nu doar în contextul în care se reţine că soluţia de clasare din 2015 a fost adoptată cu ignorarea de informaţii şi documente percepute ca „esenţiale” cu privire la „evenimentele din 1989”, astfel încât s-a ajuns la… „stabilirea unei situaţii de fapt incomplete şi, sub unele aspecte, eronate, iar, pe cale de consecinţă, la o greşită încadrare juridică a faptelor, toate acestea zădărnicind aflarea adevărului şi identificarea tuturor făptuitorilor, precum şi a făptuitorilor din spatele făptuitorilor”. Înţelegem că, pe de o parte, se are în vedere un act de justiţie, absolut necesar la temelia statului de azi şi de mâine; dar înţelegem şi că, pe de alta, trecând vremea şi diversificându-se interesele cu privire la ce va fi fost atunci şi după, ar exista riscul ca anumite dovezi şi mărturii să fie, în felurite moduri (pe care cetăţeanul oarecare, de atunci şi de după, nici nu şi le poate imagina) viciate. Evident, ideea şi… idealul ar fi să nu se întâmple aşa ceva. Astfel că, dincolo de perseverenţă, deştepţi şi obiectivi ar trebui să fie, mai departe, cei care formulează acuzaţii şi cei care ţin balanţa adevărurilor şi dreptăţilor. Căci, altfel, revoluţia sau evenimentele încă ar mai putea genera victime fără de-o altă vină decât cea de-a se fi aflat cumva în focul împrejurărilor de atunci şi până astăzi. Am sentimentul că un oarecare ca mine sau ca dvs. mai ales ar dori să ştie ce-a fost, cum a fost şi de ce.