Ca medic, orice specialitate ai avea, mai mult sau mai puţin eşti sau ar trebui să fii şi psiholog, pentru a intui sau descifra universul uman din fiecare pacient. Pe stradă, uneori, ai vrea să afli ce ascunde cel pe lângă care treci şi doar intuieşti, până ce într-o zi eşti faţă în faţă cu cel care ţi se dezvăluie ca pacient; dacă ai timp, vei afla ce este dincolo de aparenţe.
Din vedere, de mai mulţi ani, de pe la întâlnirile culturale de la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” îl ştiam pe Mihai Vicol, scriitor, poet, despre care circulau legende. Bârlădean, de mult adoptat sucevean, mi-a înşirat cu mândrie personalităţile cultural-istorice ale Bârladului: Al. I. Cuza, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Pârvan, George Emil Palade – laureat Nobel pentru medicină, Victor Ion Popa, Nicolae Tonitza, Cezar Ivănescu, Alexandru Vlahuţă, George Tutoveanu ş.a.
Dar, peste toate aceste nume pluteşte numele mamei sale, Sultana, fostă soră medicală care şi-a dedicat viaţa profesiei şi fiului său, Mihai, un copil greu de stăpânit numai prin dragostea maternă şi mijloacele clasice de educaţie. Pentru omul de azi, adultul trecut uşor peste 60 de ani, mama Sultana este o sfântă căreia i se închină până la lacrimi, ceea ce explică includerea în numele său şi a cuvântului Sultana (nu ştiu dacă şi în buletinul de identitate). A alergat la figurat şi la propriu, după mistere şi pericole, în calitatea sa de corespondent de război. M-am convins că nu bravează când afirmă că nu are teamă de moarte. A scris mult din teatrele de război din Cecenia, Transnistria, Belgrad, Pancevo, Novisad. Productiv în scrierile sale, a editat 22 de cărţi de poezie şi publicistică şi o carte de eseuri Stropit de sânge, nemulţumit de sine. A scris şi două cărţi despre Grigore Vieru, pontiful limbii române, şi Basarabia pământ de lacrimi româneşti. Aceleaşi sentimente străbat din cele două cărţi despre patriotul Ilie Ilaşcu: Mărturiile unui condamnat la moarte şi Între România şi glonţ. Dar cea mai interesantă şi cu valoare de document istoric rămâne cartea de interviuri: De la Gorbaciov la Cezar Ivănescu (interviuri cu M. S. Gorbaciov, Jirinovschi, Lebed, preşedinţi de stat, prizonieri, dar şi literaţi de primă linie: acad. Mihai Cimpoi, Alex Ştefănescu ş.a.); la unii dintre aceştia a ajuns cu greu, dar de fiecare dată şi-a dovedit că, dacă perseverezi, vei izbuti.
A fost o vreme şef de cabinet la parlamentarul Leonida Lari, poetă basarabeană, ajunsă în Parlamentul României. A absolvit, în 1972, Facultatea de Istorie la Iaşi, lucrând 11 ani ca profesor de istorie. A parcurs o mulţime de profesii, de la cea de redactor la „România liberă” la cea de anticar la Vaslui, muncitor la Fabrica de rulmenţi Bârlad şi de instalator în instalaţii tehnico-sanitare, vânzător de ziare şi ţigări în gara Bârlad, zidar, mozaicar ş.a. Pentru tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, a tăiat o vreme stuf în Delta Dunării. Este omul care debuta în 1969 în poezie şi presă. Zece ani mai târziu apărea primul volum Cândva fântâni. Viaţa tumultuoasă, plină de aventuri şi riscuri, m-a dus cu gândul, vrând-nevrând, la scriitorul american Jack London (1876-1916), care a excelat şi prin nuvele realiste, exaltând spiritul de revoltă şi aventură în care eroii sunt antrenaţi într-o luptă brutală pentru supravieţuire (Martin Eden; Colţ alb; Dragoste de viaţă – carte agreată până şi de V. I. Lenin).
Mihai Sultana Vicol a fost căsătorit de trei ori şi a rămas un admirator incorigibil şi iubitor incurabil al femeii ideale, pe care o tot caută şi, când crede că a pus mâna pe ea, o pierde; pentru el femeia rămâne acea Dona Angelicata.
Este incomod pentru mulţi, dar după mărturisirea sinceră, şi pentru el însuşi, pentru că, dacă nu are duşmani, şi-i face singur. Observator subtil al naturii umane, trece uşor de la lacrimi la hohote de râs şi autoironie. Iubeşte în taină o tânără, căreia îi scrie zilnic câte o scrisoare, şi căreia i-a dedicat cinci cărţi. În peregrinările sale de pace ori de război a iubit multe femei în Ucraina, Basarabia, Rusia şi fiecăreia i-a dedicat măcar câte o poezie.
De ce spun că Mihai Sultana Vicol este un om cu totul original? Cel care publică în „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Flacăra”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Tribuna”, „Steaua”, a mai trăit o experienţă cu totul originală: în urma unui accident rutier suferit lângă Piatra Neamţ, a stat o noapte la morga oraşului şi n-a intrat a doua zi la „disecţie”, pentru că laborantul de la morgă l-a găsit cu faţa în jos, faţă de cum l-au lăsat în ajun; a fost dus la Spitalul Militar din Iaşi, unde doi medici l-au reabilitat fizic: colonel dr. Ioan Nica – cel care a scris Starea psihosomatică a lui Eminescu şi colegul său, colonel dr. Menaide. Dăruit de Dumnezeu cu memorie fenomenală, în timp de răgaz printre bolnavii veniţi la cabinetul meu, ne recită, la nesfârşit, din poeziile sale dedicate femeii iubite, pe care o compară ingenios şi imaginar cu cele mai alese elemente din natură: „coapsa albă de mesteacăn” sau „icoană obosită în pat” sau „regina mea nedetronată”.
Mihai Sultana Vicol s-a remarcat în peste 50 de publicaţii, în ţară şi străinătate, în ultima vreme dovedindu-se fidel jurnalului „Flacăra” al lui Adrian Păunescu şi uneori ziarului „Crai nou”. Este laureat al multor festivaluri de poezie: Festivalul internaţional de poezie „Grigore Vieru şi Adrian Păunescu”; Festivalul de poezie din Uzdin – Serbia şi Festivalul de poezie „Mihai Eminescu” din Turnu Severin, unde i se acordă premiul „Pamfil Şeicaru” pentru publicistică. În mod firesc, este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi lista premiilor continuă cu cele obţinute la festivalul „Cântarea României” şi la Festivalul de poezie „George Coşbuc” de la Bistriţa-Năsăud, apoi la Festivalul „Moştenirea Văcăreştilor” de la Târgovişte. A fost onorat cu Medalia de aur „Dimitrie Cantemir” a Academiei de Ştiinţe din Chişinău şi, recent, la festivalul de poezie dedicat lui Adrian Păunescu de la Craiova, când a refuzat, supărat, premiul, nemulţumit de vicii organizatorice.
Mihai Sultana Vicol rămâne un protestatar greu sau imposibil de îmblânzit, mai ales când vine vorba despre globalizare şi riscurile ei pentru românii care-şi văd neputincioşi golită ţara de tot ce era temeinicie şi garanţie pentru viitor; aminteşte-i despre aceste teme şi-l vei vedea cum se mohorăşte la faţă şi-ţi va aminti de elogiile pe care le primeşte din ţară, despre publicaţiile pe aceste teme din revista „Flacăra”, ceea ce rămâne însă o slabă consolare; ca să-l îmbunezi e nevoie să-l aduci pe terenul iubirii, când îţi va declara că este gelos, supărat că nu ştie să danseze, este frivol şi cu obidă va spune că „Dumnezeu este cel deasupra Dumnezeului său”, evocându-l în felul acesta pe Vasile Lovinescu.
Au scris despre acest om original criticii literari Laurenţiu Ulici, Paul Dugneanu, Teodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Adrian Dinu Rachieru, Ioan Holban, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Ion Trif Pleşa ş.a.
Acelaşi spirit contestatar, justiţiar, l-a făcut pe Mihai Sultana Vicol să încerce a se sinucide, la vârsta de 15 ani; a fost prima încercare despre care avea să spună că „mai mult cred în destin decât în divinitate”. Cel care este autorul încă al multor scrieri în volume, între care Cu mâna în beregata Balcanilor, Poeme de amor/amar şi moarte, Războiul minciunii, Vânătoarea păsării cu clonţ de rubin şi a versurilor Veac fără lacrimi, poetul expresionist, autor de poezie modernistă impregnată de iubire în sensul cel mai larg al expresiei, dar şi cel mai particular al iubirii faţă de femeia visurilor sale, dovedeşte prin existenţa sa apartenenţa la cei făcuţi din iluzii şi speranţă, cu străfulgerări de veselie şi optimism, întrerupte de momente de melancolie, în care suferă în tăcere, reprimându-şi lacrimile.
Dr. IOAN IEŢCU,
membru corespondent al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România,
membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România,
membru al Societăţii Scriitorilor din Bucovina
Comentarii