„Oameni cu sufletul în descompunere !”

„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu !” (Matei XIX, 14)

Zidirea lumii a urmat planul lui Dumnezeu rezumat în cuvintele: „A zis: Să fie… şi a fost aşa… şi a văzut Dumnezeu că este bine! (Gen. I) Din referatul biblic al creaţiei vedem lămurit că, pentru toate câte a făcut, Creatorul s-a folosit de poruncă, aducând din nefiinţă, adică din nimic, o lume minunată plină de frumuseţe şi armonie, care să fie suport speciilor „după felul lor,” astfel încât atunci când l-a făcut pe om el să aibă toate cele de trebuinţă ca să-şi înceapă viaţa de fericire, ilustrată în cartea Genezei astfel: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” După ce a făcut pe om fericit, Dumnezeu a adăugat: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă pe faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră” (Gen. I, 28-29).

Ce dar a făcut Dumnezeu omului din rai! Ce perspectivă avea pentru creşterea lui spirituală şi cum îi gătise toate premisele ca să parcurgă drumul de la „chip” la „asemănare”… Lucrarea aceasta era perfectă, Dumnezeu era mulţumit de „lucrul mâinilor Sale” şi de aceea „a privit toate câte a făcut şi iată erau bune foarte!” (Gen. I, 31)

A pus, totuşi, o oprelişte în calea fericirii depline, i-a dat să ţină o poruncă. Era un fel de piatră de poticneală peste care, dacă ar fi trecut, omul ar fi devenit după asemănare cu Dumnezeu. Ei, dar „plinătatea fericirii din acest rai pământesc” nu era pe placul potrivnicului. Asemănarea cu Dumnezeu nu-i „pica bine” pentru că „i-ar fi depăşit măreţia la care visase şi din care căzuse pentru că a vrut să fie mai presus de Creatorul său, or, perspectiva fericirii depline a omului l-a făcut şi mai invidios, aşa că „s-a vârât cu ispita”, cum spune un confrate slujitor, coleg de tinereţe şi bun amic al meu şi… poticneala l-a biruit.

Călcarea poruncii a dezmoştenit de rai prin Adam întreaga omenire. Mersul purtătorului de chip către asemănarea cu Dumnezeu a fost oprit de „heruvimii cu sabie de flacără vâlvâietoare” (Gen. III, 24), care l-au scos din rai. Ce a urmat se ştie bine de către toţi cei ce au păstrat în inima lor dorinţa de a fi cu Dumnezeu cândva. De altfel, chiar Adam „auzea glasul lui Dumnezeu când a fost strigat, că el singur mărturiseşte: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns!” (Gen. III, 10). Dar nu atât teama care îi intrase în suflet îl subjuga pe Adam, altceva îi crea o stare necunoscută până atunci, aceasta era ruşinea, pe care diavolul i-o amintea îmbrăcată într-un fel de respect faţă de Dumnezeu. El îi şoptea: „Cum să te înfăţişezi înaintea Lui gol, este mare ruşine să faci acest lucru, mai bine ascunde-te!”

Dar să lăsăm referatul biblic şi istoria primilor oameni care stă, vrem nu vrem, credem sau nu credem, la temelia existenţei noastre. Să urmărim mai degrabă istoria care s-a scris până la Mântuitorul şi să vedem dacă sunt paşi făcuţi în creşterea spirituală care să însemneze ceva către asemănarea cu Dumnezeu. Păi, întreg Vechiul Testament ne înfăţişează adevărul că până la Mântuitorul, aşa cum am spus din titlu, „sufletele oamenilor au mers mai degrabă spre descompunere”, adică îndărăt drumului pe care-l pregătise Dumnezeu ca să fie parcurs în rai.

Venind Mântuitorul, celor care cred în El le-a dat posibilitatea ca să se ridice şi să facă iarăşi paşi către Dumnezeu, să-L dorească iarăşi „cum doreşte cerbul apa de izvor” (Ps. XIL, 1 ), ca astfel asemănarea să rodească viaţă de sfinţenie. Şi de această dată diavolul „şi-a vârât coada” şi i-a pus pe unii împotriva celorlalţi, rezultând un şir întreg de martiri, de părinţi mărturisitori, de credincioşi care nu s-au mai ruşinat că „sunt goi” şi de aceea nu pot veni să se închine. Au trecut peste ruşinea păcatului, l-au mărturisit duhovnicilor şi s-au mântuit, adică au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu.

Tot calendarul este mărturie vie a faptului că unii dintre oameni au ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Din moaştele lor izvorăşte mir binemirositor şi vindecător! Aceasta este mărturia faptului că, aşa cum a spus Mântuitorul, „celor ce vor crede, le vor urma semne ca acestea: în numele Meu, demoni vor izgoni… Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi!” (Marcu XVI, 17-18). Numai răuvoitorii şi cei încolonaţi în cortegiul celui rău nu sunt capabili să recunoască acest adevăr. De ce? Pentru că ei nu mai aud glasul lui Dumnezeu care întreabă: „Unde eşti?” Dar nu aceasta este problema! Problema este lucrarea lor demonică de a aduce din nou în viaţa creştinătăţii „starea de jertfă” cu care iudaismul şi păgânismul „a împodobit” Biserica lui Dumnezeu timp de trei secole. Nimeni nu vrea să recunoască astăzi că cele trei secole de martiriu cu care creştinii s-au confruntat sunt infinit mai mult decât orice progrom sau holocaust. Nimeni nu pune în balanţă holocaustul jihadist prin care a trecut Biserica. Nu a contat că fiii Bisericii erau de toate naţiile şi că cei dintâi fii au fost evrei, nu conta, conta doar furia dezlănţuită de a ucide pe creştini. Deschideţi paginile Scripturii şi citiţi mărturisirea Sf. Ap. Pavel ca să înţelegeţi că ceea ce spun depăşeşte cu mult acuzele privind holocaustul de astăzi. Da, este adevărat, holocaustul hitleristo-fascist din orice ţară, deci şi din ţara noastră, nu poate fi negat pentru că este consemnat istoric ca încălcare a voii lui Dumnezeu de a iubi pe aproapele, dar tot la fel de adevărat este faptul că cele trei secole primare de martiriu, precum şi atrocităţile săvârşite de regimul comunist-ateu în sec. XX, sunt scrise în istoria popoarelor ca fiind săvârşite, dar nu le asumă nimeni, nu-şi cere nimeni iertare…

Suntem acuzaţi, atenţie – ca neam, că am făptuit progromul şi holocaustul, dar nimeni nu se întreabă dacă a fost voia noastră sau voia „stăpânitorilor acestei lumi”. Nimeni nu întreabă cine erau stăpânitorii acestei lumi când s-au petrecut aceste atrocităţi. Nu creştinismul ortodox se face vinovat, ci aceia care „s-au revărsat peste noi” călare pe tancurile sovietice, în frunte cu Ana Pauker, la comanda lui Stalin şi Troţki. Cine-i mâna pe aceştia? Păi, comunismul ateu „creionat” de Marx (Mordekai) şi Engels, or aceştia, suntem siguri, nu erau din neamul românilor. Ba, dimpotrivă, românii s-au jertfit pentru a-i scăpa pe evrei din holocaust. Vreţi un exemplu? Iată: În temniţa din Aiud, pe când Valeriu Gafencu mai avea de trăit doar dacă primea tratamentul pentru boala de care suferea, se afla alături un evreu, Richard Wurmbrand, bolnav şi el. Ce a făcut atunci Gafencu? A renunţat la tratament în favoarea evreului, adică „şi-a dat viaţa pentru aproapele său!” Aceasta este o faptă creştină, nu? Păi, atunci de ce Institutul Wiesel n-o recunoaşte şi-l acuză de antisemitism? Valeriu Gafencu a părăsit această viaţă de temniţă la doar 22 de ani, iar cel pe care îl salvase a mai trăit încă 50 de ani, ca să depună mărturie, zic eu, dar cui? L-a luat cineva în seamă?

Apăi, dragilor, aici este vorba de cu totul altceva: este vorba despre anticreştinism, şi dacă vreţi, de antiromânism. Institutul Wiesel ne vede vinovaţi pentru că suntem români şi creştini, nu suntem elite demne de o Europă globalizată în care ideile lui Troţki şi Marx reprezintă Axa în jurul căreia trebuie să graviteze toate statele lumii. Cine este în fruntea acestei Axe? Vă asigur că nu este Hristos sau vreunul din cei ce cred în El. Acum impun Poporului Român să-şi nege elitele şi să-şi scoată afară din istorie eroii, iar dacă nu vor să o facă îşi zic: „Lasă că vă găsim noi ac pentru cojoc”, vi-i scoatem din istorie şi din memoria colectivă pe rând, aşa cum cere expres Institutul Wiesel. Mare nedreptate, adică „îi scoţi afară din cetate ca să-i ucizi cu pietre”, după ce i-ai ucis odată prin hotărârea Tribunalului poporului din anul 1946, care avea între „juraţi” pe Brucan şi Ana Pauker, cominterniştii cvartetului sovietic.

Fraţilor, ne-au prostit de tot? A, nu, să nu credeţi că sunt antisemit, ferească Dumnezeu, că dacă aş fi, aş fi împotriva Mântuitorului, Apostolilor, a Bisericii Primare şi a martirilor săi. NU, sunt realist şi văd lucrurile în ce direcţie merg ca să poată fi corectate, trăiesc bucuria salvării lui Wurmbrand cu preţul vieţii.

Ce însemnează aceasta? Însemnează că „se lucrează cu ocaua mică?” Nu, nicidecum, pentru martiriul celor trei secole ocaua a fost aruncată la gunoi, ea nu a existat, nu există şi, probabil, nu va exista niciodată. Ş’atunci mă întreb: cu ce sunt diferiţi creştinii de ceilalţi în această lume plină de răutate? De ce strigă toţi că zidim prea multe biserici, dar nu spune nimeni de temple, sinagogi, case de adunare, geamii sau moschei? A fost câteva zile „pusă pe tapet” chestiunea construirii unei mari moschei în Bucureşti, s-a uitat totalmente, pentru că „nu dă bine faţă de Occident”, doar Catedrala Mântuirii Neamului le stă în cale, ba chiar „s-au specializat în temă,” că invitaţii televiziunilor sunt aceiaşi şi totdeauna, măcar o dată pe săptămână, trebuie „să dea de pământ” cu Catedrala: că ce ne trebuie, că mai bine s-ar zidi spitale cu acei bani, că este grandomanie, că proştii de români dau bani degeaba pentru construirea ei, că n-avem medicamente şi noi construim biserici… Dar când dărâma Ceauşescu bisericile s-a ridicat cineva să spună că-i holocaust? A, atunci sfaturile pentru dărâmare nu veneau cumva de la „elita comunistă” formată din toţi de alt neam şi numai unuia din neamul nostru, adică Ceauşescu?

Am citit zilele acestea într-o carte scrisă în anul 1943 şi premiată de Academia Română, de un preot, viitor martir din puşcăriile comuniste, Pr. Prof. Ilarion Felea, se cheamă „Duhul Adevărului”. Ei bine, la capitolul „Părinţi şi copii” am găsit următoarea relatare făcută de Alexandra, fiica lui L.N. Tolstoi, despre starea Poporului Rus din anul 1931, când lupta comuniştilor împotriva Bisericii era în toi: „Ziua oamenii dărâmă bisericile şi noaptea plâng, se căiesc şi se roagă lui Dumnezeu… Acei oameni care lovesc cu târnăcoapele în zidurile sfinte, îngenunchează noaptea şi plâng amar din suflet. Sufletul se împarte în două şi merge spre descompunere!” (Ed. Diecezană Arad 1943, pg. 480) Viitorul martir, Pr. Ilarion Felea, constata un lucru înfricoşător spunând: „Oamenii de apocalips, care ziua dărâmă la biserici, iar noaptea îngenunchează şi se roagă, sunt oameni blestemaţi şi nenorociţi, care strică moravurile bune şi dărâmă cetăţile de scăpare, apoi plâng pe ruine, ca Ieremia proorocul, soarta poporului în robia Babilonului. Sunt oameni cu sufletul în descompunere.”

Când se dărâmau bisericile noastre toţi dădeau vina pe Ceauşescu şi-l blestemau. O.K. A sfârşit cum a sfârşit în ziua sfântă de Crăciun. Dar era numai el vinovat? Cei ce dărâmau cum se culcau seara? O să-mi spuneţi că aceia nu aveau pe Dumnezeu, erau atei şi, prin urmare, nu le păsa de nimic. Cred că poate fi un sâmbure de adevăr în aceste precizări, dar când l-au împuşcat pe Ceauşescu în ziua de Crăciun, tot ateii au făcut-o sau ei numai au dat ordinul? Ca să răspund la această chestiune citez tot pe martirul preot ortodox Ilarion Felea, care se întreba: „Din ce mediu vin oamenii cu sufletele în descompunere? Din armată, vor spune unii; din politică, vor spune alţii; din şcoală sau chiar din biserică, vor spune toţi cei ce caută pricini externe pentru a lămuri descompuneri şi prăbuşiri lăuntrice. Adevărul este că răul social sau colectiv este suma tuturor relelor individuale; că răul din afară este fructul răului din inimă, că răul din stat este răul din familie şi că prima revărsare a răului din inimă în lume începe din familie. De aici începe mărirea şi decăderea, binecuvântarea şi blestemul. Prin copii renaşte familia şi societatea, şi tot de la ei începe şi descompunerea şi moartea!” Amintiţi-vă de familia sfântă a lui Brâncoveanu, de familia sfântă a lui Nicolae al II-lea al Rusiei, dar şi de alte familii şi veţi înţelege ceea ce spunea multvenerabilul Părinte.

Se întâmplă toate cele rele în viaţa noastră pentru că nu mai vrem să recunoaştem modelele care întăresc moravurile bune. Da ce zic eu aşa, mai la îndemână este că „implementăm năravurile” care murdăresc faţa Poporului Sfânt Român. Ce este aşa de greu ca să dai exemple bune? Ce este aşa de greu dacă, atunci când ai pretenţia ca să ţi se recunoască greşeala colectivă a holocaustului, vii şi tu ca să recunoşti greşeala colectivă a martiriului Bisericii din primele veacuri, precum şi a celui din sec. XX în ţările din lagărul comunist?

A venit vremea să punem mai mult accentul pe educaţia morală creştină a copiilor noştri! A venit vremea ca să lăsăm copiii mai mult în grija familiilor şi să dăm mamelor bucuria de a-i creşte în bună cuviinţă şi credinţă în Dumnezeu. A venit vremea, dragilor, să mai spuneţi şi aşa: Măi, da de ce s-au cheltuit atâţia bani pe autostrăzi pe care nu calcă „picior de om”, pe autostrăzile suspendate din Bucureşti, pe stadioane în pantă şi pe marele stadion bucureştean care stă închis, pe… câte şi mai câte? Nu, nu sprijinim familia ca să poată creşte mama copii, să nu-i lase pe mâna altora ca să meargă în străinătăţuri la muncă, nu, elita de astăzi distruge elementul de bază al societăţii, adică familia, pe care o vrea dezbinată, fără idealuri şi pervertită.

Ştiţi? Mântuitorul a poruncit: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu…”, iar diriguitorii de azi Îi răspund: „Lasă că-ţi arătăm noi cum se face” şi în loc de mame naturale, care nasc copii după voia lui Dumnezeu în familii cu înaltă moralitate creştină, ei vor să pună numai în practică voia gomorenilor. „Vrei să vină la Tine?” Lasă că înfiinţăm noi barnevernetul norvegian şi nu-i mai vezi niciodată!

Doamne, iată că trăim într-o ţară cu oameni ce au sufletele în descompunere… Ce trist! (Pr. IONEL FILON)