Mersul pe jos

Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu, dacă m-aş putea cuprinde lapidar între două paranteze, aş zice, pentru început, că spre a, b, c – de fapt, a, m, i, n… ale abecedarului –, după primele linii şi cârcei ajutători, am fost printre cei care au făcut, vreme de un an, multe ore de caligrafie (la şcoală cu învăţătoarea, acasă cu mama, care şi acum are scrisul frumos!). Pe-atunci, duşmanul scrisului frumos era socotit a fi creionul cu pastă numit pix, fiind mereu povăţuiţi să scriem (frumos) cu urmaşul tocului, stiloul. Între timpuri, mai ales din cauza computerului (chiar cel la care înşir aceste rânduri!), mi-am stricat rău scrisul de mână şi de aceea, din când în când, încerc să revin la stilouri şi la scrisul tihnit, fără pretenţii de caligrafie, având astfel chiar surpriza că, în acele clipe, mă regăsesc a fi şi mai inspirat! Iar pentru elevi, astăzi, pare a fi mult mai mare tentaţia utilizării unei tablete decât cea a întoarcerii la orele de caligrafie (sau poate, mai bine spus, la descoperirea acesteia), cum iată se propune ţării de la Suceava. Altfel, numeroase şi de conţinut sunt avantajele caligrafiei (disciplină, ţinută, inclusiv corporală, perseverenţă, gust estetic, personalitate, creativitate), dar nu-i loc să le înşiruim pe toate aici. Însă o comparaţie s-ar putea face şi cu mersul pe jos (…care, educat şi practicat, face piciorul frumos!), atât de necesar chiar şi într-o epocă a vehiculelor de tot felul.