Universitarul Aurel Buzincu a simţit nevoia să-şi adune într-o carte articolele semnate în fostul cotidian NordPress la care a colaborat la începutul deceniului zece al secolului trecut. Volumul se numeşte Jurnal de provincie (Ed. Vatra Veche, Tg. Mureş, 2015) şi dacă e să luăm cu totul în serios Cuvântul de întâmpinare, mai că nu avea rost să apară. Dar, în logica ironică a autorului, cele câteva zeci de articole s-au articulat într-o carte din motiv de… autorlâc! Mai pe urmă autorul admite că „adunarea” de articole poate constitui, la modul serios, un jurnal de provincie, provincie unde chiar şi un jurnal intim devine, fatalmente, public!
Şi, cu un simţ autocritic urieşesc, concede că „a existat în anii aceia în mine o glandă expresivă în hiperfuncţie” (p. 8). Dar, iată, înfruntând autoironia, o mărturisire pe care meseriaşii ar trebui să o citească cu atenţie. „Am în mine o mică ambiţie, un mic orgoliu şi o mică încredere – de… «scrib». Structural şi prin meserie locuiesc într-o provincie a cuvîntului, una însă faţă de care am suficient respect şi care, la rândul ei, îmi impune suficiente restricţii încît să n-o pot confunda niciodată cu vreo toloacă. E un har, îi ştiu puterile şi limitele şi regulile. Seamănă mult cu cel al iniţiaţilor în artele marţiale, care pot oricînd să dea lovituri definitive, dar se abţin pentru că nu acest lucru este esenţial în ştiinţa lor. Nu-şi propun să domine maidanul, cartierul, cătunul sau toloaca. E o cale şi un mijloc pentru ţinte mai subtile, nici măcar bănuite de pălmăii şi ciomăgarii de ocazie ori de bătăuşii la beţie”. (O revenire cu trimiteri la principii, p. 145) (D.T.)
Comentarii