Nu mi-e teamă de Baubau

Ieri dimineaţă, imediat după o ştire conţinând vocea unui specialist care spunea ceva despre „potabilizarea apei” (precum „accesorizarea” vestimentaţiei, sprijinită, totuşi, pe un „to accessorize”), pe canalul naţional de radio, un scurt comentariu despre Halloween. S-a spus că e vorba despre o sărbătoare din spaţiul cultural de limbă engleză şi, invocându-se opiniile unor psihologi, s-a mai spus că manifestările specifice, preluate (absorbite precum un burete) şi de români, ar avea ca beneficiu faptul că, astfel (cam aşa cum se procedează în demersurile terapeutice contra unor fobii), copiii sunt ajutaţi să aibă contacte, în scenarii spectacular-ludice, cu personaje care, altfel, le-ar inspira teamă. Prin urmare, devenind mai curajoşi, mai îndrăzneţi. Dar mie nu de acest Baubau mi-e frică. Introduşi insistent şi fără teamă în scenarii culturale străine de identitatea lor, riscul este ca, treptat (inclusiv prin supraexpuneri la alţi diverşi stimuli de acest soi), copiii să se înstrăineze de identitatea iniţială, devenind cel puţin nişte hibrizi culturali, cum deja există din ce în ce mai mulţi. Precum specialistul care vorbea despre „potabilizare” (fără vreo legătură cu… „to make drinkable”)! Ori oarecare alţii care targ(h)etează, se focusează, sunt bikeri, sunt bizi (sau fresh, cool, hot), trimit mailuri sau shăruiesc, bloguiesc, implementează tot felul de chestii etc. Sunt ei doar funny ori trendy? Sau anticipează, pentru următoarele decenii, când şi Halloween va fi o sărbătoare strămoşească (ancestrală?!), generaţii care-l vor citi (dacă-l vor mai citi!) pe Eminescu folosind dicţionarul?