De multe ori am auzit în mass-media post-revoluţionară comentarii asupra literaturii de sertar. Se părea că aşteptările (?) publicului faţă de scrierile păstrate secrete în sertar au fost înşelate de absenţa acestor publicaţii. Aceasta este fals. Au apărut scrierile de sertar, însă nu conforme cu aşteptările publicului. De fapt, s-a deschis un nou capitol în literatura română: literatura închisorilor, literatura de dincoace de gratii, literatura refugiului, a bejeniei şi a revenirii.
Magnifice scrieri şi cutremurătoare mărturii ale supravieţuirii în închisorile de bărbaţi, în lagărele de muncă şi de exterminare ne-au lăsat Constantin Noica, ÎPS Bartolomeu Anania şi monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia. Tulburătoare mărturii din închisorile de femei a adus Lena Constante, iar Aspazia Oţel Petrescu a alcătuit o adevărată monografie a acestor închisori, având de povestit amintiri din toate. De dincoace de gratii s-au făcut cunoscute vocile membrilor rămaşi acasă din familiile celor închişi: Monica Pillat, Barbu Cioculescu şi Aldona Rey Patraş.
Literatura exilului, premergătoare acestei categorii de scrieri, pătrunsese deja la noi. Din copilărie am ştiut despre literatura exilului, prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Încetul cu încetul am ajuns să citesc pe furiş dintre aceste scrieri, scăpate de vigilenţa cenzurii şi publicate de unele edituri sau pătrunse prin diverse servicii de comenzi de carte de la noi.
Refugiul este o altă traumă, care a lăsat mărturii cutremurătoare, mai ales dacă a fost însoţit de închisoare, domiciliu forţat sau deportare. Chiar şi efortul de integrare în comunitatea locurilor de adopţie, ea însăşi contorsionată de schimbări de orânduire socială, are urme adânci în literatura de sertar. Cartea domnului ing. Vasile Aciocârlănoaie, „Acoladă în timp. 18 iunie 2011 – 60 de ani de la deportarea în Bărăgan (1951-1956)”, Ed. BrumaR, Timişoara, 2011, aduce în faţa nepoţilor săi, a prietenilor familiei şi a tuturor celor interesaţi traiectoria familiei sale, refugiate din Cernăuţiul ameninţat de ocupare, cu tatăl ajungând în închisorile specifice obsedantului deceniu românesc, urmând apoi viaţa din Bărăgan şi eforturile imense de integrare în societate pentru a-şi construi o viaţă demnă. Recent mi-a fost dăruită, din partea autoarei, o altă carte din această categorie: Taţiana Vlad Guga, „Întoarcerea din «Rai»”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2015. Doamna profesoară Taţiana Vlad Guga este una dintre persoanele dragi mie, pe care îmi face plăcere să o văd ori de câte ori ajung în urbea mea natală, Vatra Dornei. Fostă colegă la Liceul Elena Doamna din Cernăuţi şi prietene de o viaţă cu doamna Aspazia Oţel Petrescu (amintită mai sus) şi cu doamna Aspazia Lungulescu (diriginta şi profesoara mea de limba română la Liceul Teoretic Vatra Dornei, fost viceprimar al oraşului şi scriitoare, la rândul său) a ajuns să trăiască şi să profeseze la liceul dornean în urma refugierii familiei sale în ultimele clipe dinaintea ocupării nordului Bucovinei de către armata bolşevică. Cartea se referă la eforturile de integrare a familiei în comunitatea de adopţie, eforturi pline de lipsuri, renunţări, umilinţe, disperare, compromisuri pe parcursul multor ani. Se exprimă regrete pentru acte comise în momente de disperare, acte pe care le considerăm mai mult decât pardonabile, având în vedere situaţiile limită ce le-au determinat. Este, de asemenea, o carte despre speranţa reîntoarcerii acasă, la casa părintească, acolo unde a crescut şi a crezut că îşi va trăi viaţa. Nu a fost să fie. Dar s-a întors pe plaiurile natale, iar ceea ce a găsit poate fi inclus în domeniul numit râsu-plânsu. Casele părinteşti ale celor plecaţi s-au ocupat de străini, iar mormintele înaintaşilor sunt neîngrijite sau ocupate de alte persoane, care au păstrat crucile precedenţilor ocupanţi la picioare. Rudele, bucuroase de întâlnire, sunt sărăcite, plătite pentru munca lor „în natură” cu cizme şi vodcă, iar limba română este vorbită pe furiş. Unele rude reuşesc să se întoarcă din Siberia, unde au fost deportate, povestind prin ce au trecut. În acelaşi timp, doamna Guga speră la întoarcerea acasă – adică la întoarcerea nordului Bucovinei acasă, în ţara mamă. Nu ar mai avea nevoie de paşaport pentru a merge pe pământul românesc unde s-a născut.
Cartea, scrisă atât în proză, cât şi în versuri, emană nostalgie, patriotism, revoltă, umor, speranţă, la fel ca toate celelalte 11 cărţi ale autoarei, anterior publicate. Este, la fel ca toată literatura din categoria scrierilor ce fac obiectul prezentului articol, o carte scrisă pro memoria – pentru urmaşi şi pentru ca astfel de fapte să nu se mai repete. Este încă un document despre obsedantul deceniu şi despre cât de multă iertare cere supravieţuirea atunci când istoria se face nefiresc.
Prof. univ. dr. GABRIELA CRISTESCU,
Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad
Comentarii