Nici în doze homeopatice nu primim suferinţa cu stoicism, darămite în doze matusalemice, pe care cei mai mulţi nu le suportăm. Evaluaţi câţi au pierit în închisorile comuniste ca să vă daţi seama câtă suferinţă s-a turnat în sufletele celor aruncaţi în temniţe.
Astăzi, când privim la cei atât de puţini supravieţuitori, vedem adesea nişte bunici frumoşi şi blânzi. Şi mai că ni s-ar părea că poveştile despre sălbăticia închisorilor sunt doar poveşti. „Uite, zicem, are 90 de ani şi spune că a suferit în închisoare. Păi, trebuia să fie de mult oale şi ulcele, dacă moartea era atât de aproape de el în anii aceia…”.
Judecată falsă şi proastă. Fiecare suportăm atât cât ne dă Dumnezeu şi apoi vorba „să nu ne dea Domnul cât putem duce” din acest adevăr se naşte.
Profesorul Nicolae Corivan, doctor docent în istorie, fusese arestat şi plimbat prin ocnele României, până când moartea lui Dej a permis deschiderea închisorilor. I s-a permis apoi să predea la institutul pedagogic sucevean, astfel că bătrânul dascăl s-a reîntâlnit cu amfiteatrele şi studenţimea. Era un om vesel, fericit să retrăiască o vreme pe care altfel o pierduse prin închisori.
Îmi amintesc răbdarea cu care ne asculta toate prostiile tinereşti, atunci, când la vreo reuniune îl aveam drept conviv la un pahar de coniac. El vorbea mai puţin, trebuia să insistăm pentru a afla ceva de la el. Dar, repet, se bucura evident ascultându-ne.
La o asemenea întâlnire l-am întrebat de ce nu se lasă invitat la dans de colegele noastre. I-au strălucit ochii la gândul că ar fi fost ţinut de umeri la dans de vreuna din fetele grupei, dar cu siguranţă că amintirea anilor în care i se ştersese din minte o asemenea posibilitate i-a umbrit zâmbetul. A plecat ochii, şi-a întins picioarele şi, total încurcat, mi-a şoptit: „Apleacă-te şi scoate-mi un pantof”. Mirat şi încurcat la rându-mi, m-am conformat, totuşi. Am făcut ochii mari: n-avea degete la picior. „Nici la celălalt nu am, mi-a zis. Mi-au degerat în închisoare. Ei vezi, mă privi în ochi, de aia nu merg la dans, că-mi pierd pantofii…”!
Atunci am înţeles de ce îşi târâia încălţările. Că, altfel, ar fi dansat…
Comentarii