Motto: “Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las vouă moştenire:/ Creşterea limbei româneşti/ Şi-a patriei cinstire.”
Am apelat la acest motto, aparţinând lui Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), viţă boierească cu rădăcini din vremea lui Brâncoveanu, fiindcă a fost istoric, filolog, poet şi autorul primei gramatici tipărite cu “băgări de seamă” asupra unor reguli gramaticale. De aceea trebuie să fim mai mult decât bucuroşi că avem din 2010 şi o zi din an (31 august) sărbătoarea limbii române.
Fiindcă limba naţiei noastre ne ajută să ne exprimăm gândurile cu bucuriile şi durerile, dar şi dorinţele şi speranţele noastre din toată istoria prin care au trecut, pătimind sau bucurându-se, atâtea generaţii.
Ne-am bucurat că în acest an şi românii din diaspora au sărbătorit limba română la 31 august, dovedind că sunt cu sufletul la “a patriei cinstire” şi cu dorinţa că se vor întoarce din “bejenie” (Sadoveanu) la pământul nostru străbun şi primitor în vremuri şi a altor chinuiţi de soartă, dar paşnici, să-şi găsească un adăpost.
Păcat că nu se aminteşte că şi în serile când de după munca de la câmp, gospodarii învăţau literele (prin cursul de alfabetizare) ca să-şi poată semna numele cu litere şi nu prin amprenta digitală. A fost în epoca Răsăritului. A urmat generalizarea şcolilor de 7 clase, cea de 8 clase şi apoi cea de 10 clase, după care urma treapta a doua de liceu.
Acum suntem, în Uniunea din Vest, printre ţările cu cei mai mulţi analfabeţi. De ce?! Poate fiindcă în acest sfert de veac de la falsa revoluţie şcoala nu i-a interesat pe lideri, ba chiar a fost creatoare “de tâmpiţi”.
Atunci ar fi fost momentul ca acei plătiţi a crea “tâmpiţi” şi chiar acei ce nu ştiau conjugările verbale (nu se scufundaseu, ci se scufundaseră) şi cei ce nu puteau pronunţa corect „românilor” (şi nu “romnlor”, “muncitorlor” “trebe” în loc de trebuie) să iasă în stradă cu chemarea: Veniţi să învăţaţi limba română!
Dar… „când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde/ (…)/ Tu taci atuncea/ Tot în limba ta” (Grigore Vieru).
Norocul limbii române, care este certificatul nostru de naştere, au fost acele minţi luminate, care, prin creaţiile lor, au înnobilat-o, au îmbogăţit-o, făcând-o nemuritoare şi de necomparat prin muzicalitate, căldură şi de neegalat prin puterea de exprimare a stărilor sufleteşti.
Şi dacă România se poate arăta deasupra multor neamuri, M. Eminescu, A. Păunescu, Gr. Vieru şi înaintaşii lor ne înnobilează ţara prin cultivarea limbii noastre române. Ba, mai mult decât atâta, ca să arate cât de mult îi doare limba română, basarabenii din Republica Moldova au adoptat poezia lui Alexei Mateevici “Limba noastră” ca imn de stat. Pentru noi, cei de dincoace de Prut, limba noastră, în care au scris cei citaţi mai sus, precum şi lungul şir al oamenilor de cultură şi datorită căreia, azi, mai avem o identitate naţională, nu mai este chiar atât de necesară. Am pornit fuga să globalizăm întâi limba înainte de a ajunge în spaţiul Schengen, renunţând în grabă la tot ce ne caracterizează şi e românesc. Astfel în curând ţara noastră va deveni o locaţie unde trăiesc românii, care încă nu au imigrat. Articolul acesta are adresabilitate, dacă va avea capabilitatea privind ofertabilitatea noastră şi dacă dezvoltatorii vor găsi condiţionalităţi pentru lucrabilitate. (Am dat un exemplu de îmbogăţire a vocabularului prin noile mijloace preluate de băieţii deştepţi.) Şi când vezi că şi în vocabularul celor mici se strecoară “modernisme”. Închipuiţi-vă cum ar suna: “O mami, dulce mami/ Din negura de vremi…” sau “Acolo mami te zăresc/ Pe tine-ntr-o căscioară”. Minunate versuri ale celor doi mari clasici Eminescu şi Coşbuc! Am declarat după ’89 că industria este un morman de rugină, am făcut pariuri că agricultura va merge singură, odată ce va fi restitutio în integrum, am construit aiurea, fără niciun respect faţă de tradiţiile acestui popor ridicând blocuri cu mai multe etaje în mijlocul pădurii, s-a furat aproape totul, iar cei vinovaţi sunt acuzaţi că s-au jignit între ei şi că nu mai pot fi urmăriţi şi pedepsiţi pentru furt, pentru că foarte multe fapte s-au prescris. Acum a venit rândul limbii române?
Lăsaţi minunata limbă română, în care am descifrat, fiecare cât s-a priceput, minunile vieţii!
“Doamne, Dumnezeul nostru,/ (…)/ Dă-ne ţara iar în ţară!/ Dă-ne dreptul să ne doară,/ Dă-ne mamă, dă-ne tată,/ Că ni s-au furat odată!” spunea Păunescu în “Rugă pentru neam”.
Poate ar trebui să ne gândim la mărturisirea de credinţă rostită în 31august 2010 de Adrian Păunescu în Academia Moldovei cu versurile: “De toată trădarea aceasta,/ De toată pornirea păgână,/ De toată vânzarea de frate,/ Tu, iartă-ne, limbă română!// De toată supunerea oarbă,/ De toată iuţeala de mână,/ De toată uitarea de sine,/ Tu, iartă-ne limbă română!”.
Dacă vom accepta ca şi limba română să se prescrie, atunci vom ajunge să fim nimeni, vom fi asemenea celor mai buni prieteni ai noştri, câinii, nişte comunitari şi atât.
VIORICA LAVRIC
Comentarii