Cred că revin asupra acestei idei, comentată în acest spaţiu. Oricât năduf adunau cei care conduc o maşină când un drum nu se mai termină de modernizat, răsplata de a-l folosi apoi, cu toate avantajele pe care le-a creat modernizarea lui, este remarcabilă. Nu va fi însă niciodată egală cu clocotul de pasiuni pe care le provoacă modernizarea în sine, eventuala (de fapt curenta) ei tergiversare, soluţiile tehnice adoptate (vezi Cetatea din şoseaua Stroieştilor). Nu vei mai auzi repetat, de data aceasta în sensul lui pozitiv, carul de reproşuri la adresa autorităţilor sub mandatul cărora drumul se construieşte, ceea ce reproşau pesediştii la vremea la care DN 17 se îmbrăca în haină nouă în drumul său spre Ardeal reproşau mai târziu ceilalţi. Nimeni nu vrea să accepte că totul are măsura lui, timpul lui, că nu semeni barabula în martie şi o culegi – maturizată, mare cât un proiectil şi gustoasă ca la mama acasă – în aprilie.
Este o plăcere să conduci pe timp de noapte spre Bistriţa, buna semnalizare a şoselei dându-ţi impresia, sub proiecţia farurilor, că mergi pe un drum… bine iluminat. Este o plăcere să conduci ziua pe acest drum cu veleităţi de drum rapid, mai ales când treci munţii şi nu-i mai urci ore întregi în spatele unui TIR ce nu poate fi depăşit.
De când se lucrează la pasarela de la Iţcani, am învăţat să abordăm Iţcaniul şi pe bucata de şosea de centură a Sucevei dată deja în folosinţă. Şi nu se pierde mai mult timp decât traversând Suceava pentru a o lua pe Gheorghe Doja, ca să nu mai spun că este o călătorie rapidă şi plăcută…
Este minunat când drumurile îşi fac treaba, când ne bucurăm cu adevărat de ele.
Că veni vorba: când ne vom bucura oare de întreaga şosea de centură?…
Comentarii