Interviu cu scriitorul RADU CIORNEI
„Pentru mine Rădăuţii sunt legaţi de amintirile din curtea unchiului meu – Gheorghe Creţu, fratele bunicii mele dinspre mamă – un crescător legendar de câini ciobăneşti mioritici, cel care a luptat pentru omologarea acestei minunate rase. Îmi amintesc padocurile în care erau nişte câini uriaşi, blănoşi şi bărboşi ce mă speriau şi mă impresionau în acelaşi timp“.
– Sunteţi bucovinean, aţi emigrat în America, povestea dumneavoastră este lungă şi frumoasă. Aţi absolvit Facultatea în Kentucky, dar trăiţi în Rochester – New York. Să începem cu anii copilăriei. Unde aţi copilărit?
– Fiind născut (1971) şi crescut în Suceava am copilărit în cartier, alături de alte zeci de copii crescuţi, ca şi mine, cu cheia la gât. Am colegi şi vecini cu care am mers împreună de la grădiniţă, aflată la câteva zeci de metri de bloc, până la Liceul „Ştefan cel Mare” şi apoi chiar la facultate. Copilăria şi adolescenţa trăite în ultima decadă a comunismului au fost pline de jocuri, de găşti gălăgioase ce se întreceau pe terenuri de fotbal improvizate sau se urmăreau aruncând săgeţi de hârtie cu tuburile prin clădiri încă în construcţie sau pe pajiştile dintre blocuri. Îmi amintesc disperarea vecinilor, ce voiau să doarmă în timp ce noi izbeam amarnic cu mingea porţile garajului de sub bloc, sau chiar furia bieţilor oameni, când un şut mai prost plasat, dar puternic, le spărgea (cam odată pe an) geamurile duble din sufragerie. În adolescenţă am mutat fotbalul pe terenul de sport de la Şcoala Generală Nr. 1, iar acolo geamurile erau protejate cu plasă. Altă viaţă…
În vacanţe, părinţii mă expediau la bunicii de la Liteni, unde de multe ori erau şi verişoarele mele mai mari. Ele însă erau deja liceene, iar eu eram un soi de mascotă nesuferită ce le era pusă în cârcă. Acolo am deprins marea măiestrie în jocul de Whist, am mers cu vaca vecinilor la păscut şi am văzut cum Nea Costică tăia găinile – ce aveau să devină delicioase ciorbe şi fripturi – pe butucul stropit cu sânge ce îmi stârnea uneori, noaptea, viziuni medievale.
O altă amintire luminoasă a vacanţelor mele bucovinene e legată de zilele petrecute la cantonul Cerbu, în apropiere de Putna, unde în fiecare vară îmi petreceam câteva săptămâni, umblând cu undiţa în mână pe pâraiele repezi de munte, în speranţa că voi reuşi să vin acasă cu trofeul la care visam în tot restul anului: Măria Sa Păstrăvul… La început îmi petreceam majoritatea timpului descâlcindu-mi undiţa de prin ramuri de brad sau speriam peştii, intrând în apă să îmi recuperez cârligul agăţat de vreo creangă duşmănoasă. Apoi, cu timpul, am mai deprins meşteşugul şi uneori îmi impresionam prietenii şi părinţii cu o captură de care eram tare, tare mândru. Pescarii de păstrăv ştiu că lupta aceea scurtă şi intensă cu acest peşte nobil este incomparabilă şi aproape greu de povestit. Dar peste toate, ce nu ştiam atunci, e că orele acelea fermecate în care băteam drumurile forestiere de pe malurile Stegei şi Strujinoasei se vor întipări atât de adânc în sufletul meu.
– Cum vedeţi acum Rădăuţii de odinioară?
– Pentru mine Rădăuţii sunt legaţi de amintirile din curtea unchiului meu, Gheorghe Creţu, fratele bunicii mele dinspre mamă, un crescător legendar de câini ciobăneşti mioritici, cel care a luptat pentru omologarea acestei minunate rase. Îmi amintesc padocurile în care erau nişte câini uriaşi, blănoşi şi bărboşi ce mă speriau şi mă impresionau în acelaşi timp.
– Când aţi început să scrieţi poezie?
– Prima dată am cochetat cu poezia în adolescenţă. Cred că aveam 17 ani. Am scris câteva versuri într-un carnet impulsionat (cum altfel?) de o dezamăgire în dragoste. Mi-a trecut repede şi bine că a trecut, pentru că poeziile erau cumplit de slăbuţe şi banale. Între timp m-am ocupat cu cititul. Mult, frenetic, eclectic, am înghiţit tone de cărţi în anii de facultate, ce au coincis cu boom-ul editorial al anilor ’90. Poezia a venit la mine după ce am ascultat „Ultima scrisoare” a lui Mihai Beniuc, recitată de Florian Pittiş. Acolo am întâlnit exact ceea ce voiam să spun eu, dar nu ştiam cum şi de atunci, ca un fel de omagiu şi datorie, scriu şi eu poezii, în speranţa că uneori cititorii mei îmi vor spune: ştii, asta am simţit şi eu, dar nu ştiam cum să pun sentimentul în cuvinte. Poezia trebuie să circule ca o fiinţă vie, eterică, dincolo de adeveririle calpe ale unor monştri sacri de mucava, ce trebuie să îşi dea girul pentru ca un scriitor sau altul să poată intra în circuitul clasic al „valorii literare”. Pentru mine poezia se întrupează dintr-un zumzet interior, din acea nelinişte a cuvintelor ce vor la un moment dat să iasă din mine şi să descrie o stare sau o idee. Greu este până când scriu primul vers. Apoi totul curge, ca atunci când găseşti vena, filonul de inspiraţie. Iar la sfârşit, ştii că a ieşit o poezie bună dacă simţi acea oboseală plăcută, aproape erotică, ce te cuprinde după ce reciteşti textul şi îi dai drumul în faţă cititorilor. Acum îmi public poeziile doar în pagina de autor de pe Facebook. Referinţele critice şi sacoşele de premii câştigate de-a lungul anilor mi-au mângâiat orgoliul, dar acum mă bucură mult mai mult un semn de la nişte cititori care ştiu că îmi citesc toate versurile, decât o referinţă critică de la un mogul literar, ce pariez că nu mi-a citit nici măcar o zecime din volum. Cred cu tărie că poezia alege poetul, niciodată invers.
– Cum v-aţi adaptat în America?
– Răspunzând pe scurt: cred că bine. Răspunsul detaliat însă, cred că încape în paginile unei cărţi de sine stătătoare. Când am ajuns prima dată în America, în 2001, am făcut cunoştinţă cu viaţa de student. Graduate student, adică doctorand, dar tot student. M-a impresionat, de la început, seriozitatea colegilor mei. Cu toate că prezenţa era facultativă foarte rar lipsea vreunul de la cursuri şi doar pe motive foarte bine întemeiate. Învăţatul era o ocupaţie permanentă, nu doar de sesiune, iar structurarea examenelor, pe tot timpul anului, te obliga să fii mereu pregătit. La examene eram lăsaţi mereu singuri, dar niciodată nu am văzut pe nimeni copiind. De câteva ori, am văzut câţiva colegi din Africa punând şi o scurtă întrebare. Însă când s-a repetat, un coleg american s-a uitat urât la ei şi asta a fost tot. Acolo notele se pun după curba lui Gauss, iar dacă un coleg copie e în defavoarea ta şi e normal să îl raportezi. Şi nimeni nu vede nimic rău în asta. Partea practică, cercetarea de laborator, în care colegii mei aveau ani buni de experienţă, am asimilat-o repede datorită bunăvoinţei celor care erau în preajma mea. Motto-ul şefului meu este: See one, do one, teach one (adică prima dată vezi cum se face, apoi faci singur, apoi poţi învăţa pe altcineva) şi aşa am deprins şi eu şi apoi am învăţat pe alţii tehnicile de cercetare moleculară.
Probleme de adaptare nu am avut. Am beneficiat de relaţii cu clienţii absolut impecabile în absolut toate domeniile unde a trebuit să interacţionez cu oamenii, m-am obişnuit cu un stil de viaţă în care cam toate plăţile se fac online sau cu cardul, relaţii interumane mult mai puţin ceremonioase decât în bătrâna Europă (mi-a luat un an să pot să îi spun şefului meu pe numele mic şi nu Dr. McGillis). America e extrem de prietenoasă, atâta vreme cât ai un loc de muncă, o asigurare medicală şi nu încalci legea. Însă dacă vreuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, raiul acesta aparent se transformă în iad cât ai zice peşte.
„Pentru că oricât de departe aş fi şi oricât de realizat aş deveni pe plan financiar şi social, pentru mine acasă rămâne casa aceasta bucovineană din Dărmăneşti, în care stau de ani buni când mă întorc în Suceava”
– Ce va leagă de România?
– Totul. Nici nu ştiu cum aş putea fi dezlegat vreodată de România. Simplul gând la o deconectare totală a mea de ţară mă face să zâmbesc, apoi îmi induce o stare de rău fizic. Cu toate că am asimilat perfect limba şi cultura Americii, cred că în cazul meu asta s-a produs nu prin înlocuirea a ceea ce eram şi aveam, ci mi-am adăugat noi dimensiuni. Spre deosebire de românii care pleacă de aici strângând din dinţi şi jurând că vor da foc podurilor odată ce vor pune piciorul în avionul transatlantic, eu am plecat cu gândul să devin cercetător. Şi am reuşit. Din America m-am întors în Viena pentru trei ani, cu o bursă Marie Curie, finanţată de comisia Europeană. Mi-am dorit foarte mult să completez experienţa americană cu câţiva ani de viaţă şi muncă într-o metropolă europeană. Pentru că atunci când voi alege locul în care decid să rămân să fiu în totală cunoştinţă de cauză. Şi, cumva, să fiu ceva mai aproape de casă. Pentru că oricât de departe aş fi şi oricât de realizat aş deveni pe plan financiar şi social, pentru mine acasă rămâne casa aceasta bucovineană din Dărmăneşti, în care stau de ani buni când mă întorc în Suceava. Acasă este grădina în care tatăl meu a plantat brazi, trandafiri şi pomi fructiferi, în speranţa că mă va atrage cât mai mult aici. Şi, cu toate că vara aceasta, după o scurtă şi grea suferinţă, l-am petrecut pe tata din trup în sufletul meu, mă simt mai legat ca niciodată de locul acesta şi de Suceava natală. Obligat fiind de împrejurări să îmi petrec ultimele luni în România, cineva m-a întrebat: dar cum te-ai adaptat? Am zâmbit şi i-am spus: nu cred că trebuie vreo adaptare să poţi să dormi din nou în patul copilăriei şi adolescenţei tale…
Cu toate că după lungi ani de eforturi am devenit rezident american, am început să cochetez cu ideea întoarcerii acasă. Foarte mulţi mă privesc circumspect şi simt în ochii lor că văd în intenţia mea un soi de păşunism, al unuia ce nu mă poate de bine sau acceptarea unei înfrângeri. Le înţeleg şi le accept judecata, pentru că fiecare om are dreptul la o părere. Ceea ce nu înţeleg mulţi este că eu unul nu pot achiesa necondiţionat la deviza ubi bene ubi patria. Pentru mine acasă e locul acela în care inima îţi fuge uneori dintre coaste şi se duce să doarmă pe prispa unei case bătrâneşti. E locul în care poţi ieşi noaptea cu lanterna legată de gât să culegi mere din grădină sau să dezgropi cartofi noi, pe care să îi prăjeşti târziu în noapte, să îi tăvăleşti prin caş frământat şi mărar proaspăt cules, în timp ce auzi din când în când lătrând câinii vecinilor, înnebuniţi de miresme. Ştiu, aşa ceva e oribil de nesănătos pentru artere şi colesterol, dar e un adevărat balsam pentru suflet. Iar din momentul în care am realizat că sunt un suflet care are, pentru puţină vreme, un trup viaţa a început să mi se conjuge mult mai mult cu verbul a fi şi mult mai puţin cu a avea.
Consemnează
MĂLINA ANIŢOAEI
Comentarii