Sfânta Cruce este cuprinsă de următoarele înţelesuri: obiect, semn, simbol şi putere.
Obiectul crucii
Cine nu cunoaşte obiectul crucii alcătuit din două lemne, aşezate transversal, unul peste altul, pe care în vechime se răstigneau tâlharii, nelegiuiţii şi marii răufăcători, dar pe care a fost răstignit şi Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a transfigurat şi a schimbat acest obiect din metodă de tortură în altarul Său de jertfă, de mare importanţă pentru noi toţi? Pentru că din clipa în care sângele Său a udat crucea, ea a devenit altar iar Iisus jertfa de pe acest altar, dar în acelaşi timp şi preotul Care a adus această jertfă pentru mântuirea noastră.
Deci, aceste două lemne cioplite grosier, din buşteni mari şi grei, erau cărate în spate de osândit până la locul execuţiei, apoi erau aşezate pe pământ şi condamnatul întins peste ele şi legat. După aceea la încheieturile mâinilor şi ale picioarelor era străpuns cu piroane mari care îi provocau dureri cumplite şi care făceau să i se scurgă tot sângele şi să se infecteze organismul; după aceea era ridicat pe verticală şi crucea era aşezată în groapa dinainte făcută şi fixată bine cu pietre. După o agonie de câteva ore răstignitul murea.
Pe acest obiect ce provoca cea mai cumplită şi dezonorantă moarte a fost răstignit şi Domnul Hristos dar El primind de bunăvoie aceasta. De ce? Pentru că, dacă Adam păcătuise prin rodul lemnului, al pomului oprit, gustându-i dulceaţa, Hristos trebuia să-i răscumpere păcatul tot prin rodul lemnului, crucea, gustându-i amarul; şi dacă lemnul cel de demult se afla în mijlocul Raiului (Facere 3,3) ca o axă a lumii, în jurul căreia trebuia să se rotească viaţa omenirii întregi, şi lemnul răstignirii lui Hristos a trebuit să se afle tot în centru, ca o „axis mundi” pentru mişcarea întregului nostru univers spiritual. Şi dacă Adam şi-a luat asupră-şi ce era mai bun, şi prin aceasta ne-a lăsat nouă ce e mai rău, Iisus Hristos, dimpotrivă, Şi-a luat asupră-Şi ce e mai rău pentru ca să ne dea nouă ce e mai bun (Slavă… la Doamne strigat-am…, sâmbătă în a cincea săptămână din post). Şi-a luat ce e mai rău pentru că nimic nu putea fi mai rău decât răstignirea pe cruce, cea mai groaznică şi mai umilitoare moarte din câte se puteau imagina.
Semnul crucii
Crucea este semnul distinctiv al creştinilor, tocmai pentru că Fiul lui Dumnezeu a acceptat să moară pe cruce. În perioada persecuţiilor din primele trei secole, când creştinii erau supuşi prigoanelor pentru credinţa lor, semnul crucii făcut din loc în loc era semn de recunoaştere pentru creştinii ce plecau din faţa celor ce-i chinuiau. În peşteri sau în catacombele unde se ascundeau, lăsau semnul crucii pe pereţi, ca şi pe obiectele de uz casnic (vase, opaiţe) pe care le foloseau.
O biserică creştin-ortodoxă are în vârf o cruce pentru a se diferenţia de o sinagogă cu steaua lui David, de o biserică protestantă cu un cocoş sau de o moschee cu o semilună în vârf. Să ai crucea şi la butonieră, la gât sau în casă pe perete este mărturisire a credinţei tale. De mare valoare pentru unii creştini era tatuarea crucii pe mâna dreaptă sau pe frunte pentru a nu fi trecuţi forţat la islam. Creştinul se închină însemnându-se cu Sfânta Cruce când trece pe lângă biserică, pe lângă o troiţă, la masă sau când pleacă de acasă.
Simbolul crucii
„Şi cel ce nu-şi i-a crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Matei 10,38).
Prin crucea ca simbol trebuie să înţelegem mai întâi ceea ce ne înfăţişează cuvintele premergătoare, despărţirea de tată, de mamă, de fiu şi de fiică, de rude, de prieteni, de învăţători şi de toate lucrurile noastre. Crucea e suferinţă, iar despărţirea e durere.
Prin cruce de asemenea, trebuie să înţelegem toate chinurile şi durerile pe care are să le întâmpine în drumul său cel ce-L urmează pe Hristos. Dragostea adevărată are nevoie de jertfă pentru a se aprinde şi mai tare, bolnavul are nevoie de o doctorie amară pentru a se face bine. Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie, după care şi crucea fiecăruia este diferită. De aceea şi Domnul spune că fiecare trebuie să-şi ia crucea sa.
Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerile ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi, de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul său. Aceasta este una dintre cele mai grele cruci şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără o mare dragoste faţă de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe: „Cine ţine la sufletul lui, îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va afla” (Matei 10,39), adică, cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate şi sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, de care se leapădă pentru Hristos adică, pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul său cel nou, îl va afla, va afla acest suflet nou de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi. Şi tot astfel, cel care renunţă la tatăl său şi la mama sa pământească sau la surori sau la fraţi sau la soţie sau la copii, însutit va dobândi.
Puterea crucii
Sfânta Cruce este putere prin ea însăşi, tot aşa cum o icoană prin persoana sfântă înfăţişată pe ea poate fi şi făcătoare de minuni. Este de ajuns să-ţi faci semnul crucii şi să spui „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul/ păcătoasa” şi puterea crucii te apără şi te ocroteşte, pentru că puterea crucii este puterea lui Hristos şi a Numelui Său.
Dacă osânditul era obligat să-şi ducă crucea de la locul sentinţei la locul execuţiei şi Iisus Hristos a fost obligat să facă aceasta, doar că pe la jumătatea Drumului, El cade sub greutatea crucii şi nu mai poate să o ducă. Este silit un om, un ţăran voinic ce venea de la câmp, să ducă crucea lui Hristos. Simon din Cirene a dus crucea lui Dumnezeu în numele omenirii întregi, aşa cum omenirea a oferit-o pe Maica Domnului în dar lui Dumnezeu pentru a se întrupa (Condacul Naşterii Domnului). Deci Simon (sau oricare dintre noi), când va fi avut şi el o poticnire, un necaz sau o suferinţă în viaţă, se va fi rugat şi el ca şi noi: „Doamne, eu cândva, când ţie îţi era greu şi nu mai puteai, i-am dus crucea şi te-am ajutat; acum eu simt că nu mai pot şi mă încovoiez de greutăţi şi de necazuri pe marea acestei vieţi, de aceea Te rog să vii să mă ajuţi în această povară şi să îmi duci şi Tu crucea mea” şi cu siguranţă că Dumnezeu a ajutat şi va ajuta, oferind sprijin celui „ostenit şi împovărat” pentru că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator.
Preot DAVID BABICI,
Parohia Fundu Moldovei
Comentarii