Emil Ianuş nu este singurul avocat din ţara aceasta care scrie epigramă. Probabil că şi în cazul lui şi în cele ale celorlalţi confraţi, epigrama este o formă de revoltă împotriva chingilor formale în care cinul avocăţesc este constrâns să vorbească, dar mai ales să tacă în faţa instanţelor de judecată. Căci, în pofida convingerii celor mai mulţi dintre noi că avocăţimii gura nu-i mai tace, doar un mic semn, un deget ridicat, o încruntare de sprâncene, o vorbă scurtă a judecătorului îi readuce subit la tăcere.
Este o clipă de supuşenie necondiţionată. Din sentimentul acesta al umilinţei asumate s-a născut însă iuţeala replicii numită epigramă. Este imperios necesar ca în patru versuri să loveşti mortal, cu arma umorului, două ţinte: atitudinea şi limitele celui vizat. Patru versuri care întorc „stăpânului”, oricare ar fi el, dramul acela de venin care ţi-a acrit răsuflarea.
Dar Emil Ianuş şi cei asemenea lui adunaţi zilele trecute la Vama şi Horodnic de Sus într-un festival al epigramei, le-a adus aminte bucovinenilor de celebrele lor strigături „horite” şi la Vama, şi la Vicovuri şi la Horodnice, ele însele epigrame aruncate în joc de geniul popular. Nu sunt una şi aceeaşi, dar sunt surori drepte, şi una şi alta aducând, dincolo de năduful celor înţepaţi, zâmbetul, veselia celorlalţi, voluntară sau involuntară.
Asemenea celei a fostului binecunoscut profesor Răţoi, care, la un examen la folclor, după ce ascultă consideraţiile teoretice ale candidatului despre strigătura populară, îl întreabă oarecum mirat: „Măi, dar tu nu dai exemplu de vreo strigătură?! E ca şi cum ai vorbi despre Eminescu şi nu mi-ai recita niciun vers al acestuia?!”. Studentul se gândeşte o clipă, îşi priveşte profesorul şi recită: „Cine joacă şi nu strigă/ Facă-i-s-ar gura strâmbă!” Nu şi-a privit însă prea bine dascălul care… chiar avea un rictus, adică gura strâmbă. I-a picat prost dascălului nostru zicerea, dar exemplu de strigături a vrut, asta a primit…
Comentarii