Scaunele

Dis-de-dimineaţă, s-a dus la bazar şi le-a cumpărat: două scaune fără spătar, de li se spune taburete. La 7 fără era deja cu ele în autobuz, le-a pus alături, să nu încurce lumea. Nu încurcau, dar au atras imediat atenţia şi îndată s-au găsit inşi să strice liniştea vorbind despre scaunele dumnealui. De la bistriţeanul ăla le-ai luat? (Da.) Cu cât, cu 35 lei/ buc.? (Mda.) Păi, să ştii că nu face. (!) Abia dacă-s capsate. (…) Da’ nu te uiţi?, nici încleiate nu-s… Vezi să nu şadă cineva pe ele, că păţeşte ca lupul din poveste! Cu fiecare vorbă, se vedea cum proprietarului de scaune noi i se şterge mulţămirea de pe faţă. Pe la „grup”, era pământiu. Dar în centru coboară vreo doi din cei care găsiseră pricini scaunelor, iar ceilalţi se astâmpără. Pe urmă, spre o circumstanţială compensaţie, altcineva îndrăzneşte să continue subiectul: Cine ştie, poate mata o să ai noroc să fie bune. (De…) Cam în acelaşi sens, vine şi o altă voce: Dacă te gândeşti bine, au învelitori frumoase; păcat că nu-s moi, să spui soţiei să le facă nişte pernuţe. (Ştiu şi eu?) După care, un ins mare cu voce subţire, parcă străină de el, intervine decisiv: Las’ că-s din lemn bun, mori dumneata, iar pe ele vor sta nepoţii! După ce tot parase monosilabic, la policlinică, omul, binişor cu vârstă, îşi înşfacă taburetele şi coboară, zicând din mers, cu năduf: Să mor eu?!! Dă-le-ncolo de scaune, mâine mă duc şi-mi iau altele!… (Toate acestea au durat suficient pentru ca publicului – publicul adevărat şi vizibil – să i se întipărească adânc în minte acest final. Cortina – imaginară – a căzut foarte încet.)