Întâi rostite şi apoi scrise

– note de lector –

Ca ieri, mai precis în anul 2005, profesorul Ion Aflorei, fost director de şcoală în comuna Izvoarele Sucevei, îndrăznea să iasă în faţa cititorilor cu primul său volum de proză, ”Crâmpeie de fapt şi vorbe la Obârşiile Sucevei”. N-au trecut nici zece ani de-atunci, iar de curând m-a surprins cu cel de-al optulea volum, ”Întâi rostite şi apoi scrise”, cu un subtitlu normal, ”Izvoarele Sucevei”. A scris aşa pentru că autorul se mândreşte foarte mult că este din acea localitate.

Sugestivă este dedicaţia cu care se deschide cartea: ”Dedic aceste rânduri, vorbe rostite, scrise şi… încălzite la gura sobei, oamenilor cu părul nins din sat, asupra cărora apasă greutatea anilor şi din inima cărora izvorăşte înţelepciunea celor adunate în timp, din lumea cărora am… decupat multe înţelesuri ale vieţii…”.

Iar interesant este faptul că de pe contrapagină ne priveşte, apăsat de povara zecilor de ani, un bătrân hâtru, care trage adânc din lulea şi, probabil, se gândeşte la cele pe care i le-a povestit autorului cărţii. Bătrânul este îmbrăcat în costum naţional, aşa cum obişnuiau să umble oamenii de la sate acum aproape 100 de ani şi mai bine.

Transferat din alte spaţii româneşti la Izvoarele Sucevei (”măritat”, cum susţine Ion Aflorei) a reuşit să se integreze perfect în comunitatea sătească de la Izvoarele Sucevei, să cunoască bucuriile şi necazurile oamenilor, aplecându-se, împreună cu doamna Viorica, distinsa şi iubita lui soţie, asupra ”pughibalelor” sătenilor, educându-le şi instruindu-le cu multă dragoste şi pasiune. Tocmai de aceea oamenii satului îi respectă, îi iubesc chiar, pentru tot ce-au făcut pentru comunitate şi pentru modul în care a condus şcolile din sat decenii la rând.

Obiceiurile şi tradiţiile satului nu le-au rămas indiferente, participând la ele şi chiar practicându-le. În plus, doamna Viorica, vajnică învăţătoare şi fiică a locului, l-a pus în temă de foarte timpuriu pe Ion, iar acesta, învăţăcel conştiincios, şi-a însuşit totul, absolut totul.

O convorbire telefonică purtată cu oricare dintre soţi este o plăcere, o încântare. Amândoi ”presară” dialogul telefonic cu multe vorbe de tâlc şi de duh. În anii de când îi cunosc nu i-am găsit niciodată în pană de asemenea vorbe.

Volumul de faţă izvorăşte din aceste vorbe cu tâlc şi de duh pentru că, ascultând sfaturile primite de la mai mulţi oameni, le-a pus pe hârtie, deoarece nu se puteau tezauriza doar în mintea oamenilor. E bine că le-a cuprins între coperţile acestui volum (oare câte mai are?) şi le pune cu multă dragoste la îndemâna cititorilor. Cine vrea să se destindă puţin, deschide cartea la orice pagină şi, după ce va citi câteva, va fi părăsit de gândurile negre, apăsătoare şi se va binedispune.

Volumul este împărţit în 11 capitole, inegale ca întindere, dar care de care mai interesant. Primele trei ne introduc, oarecum, în atmosfera cărţii, punându-ne în temă.

Din ”Rădăcini”, ca o adevărată prefaţă, aflăm că satul Izvoarele Sucevei este situat ”într-un căuş de munte… Satul înseamnă o lume aparte… Şcoala vieţii şi a bunului-simţ poate fi pusă alături de-o icoană”. Şi încă multe altele.

Urmează ”Vorbe cu tâlc”, din care aflăm o serie de informaţii despre satul său, dar cunoaştem şi întâmplări din viaţa comunităţii, toate fiind cu tâlc. Se dovedeşte, aşa cum zice o veche vorbă românească, că ”românul poate face şi haz de necaz”.

În capitolul ”De prin sat am adunat”, autorul relatează o serie de întâmplări (e logic să fie numai hazlii) din viaţa oamenilor din sat. Întâmplările sunt dintre cele două războaie mondiale, din timpul celui de-al doilea şi până în zilele noastre. Oamenii fac observaţii foarte interesante şi temeinice asupra vremii şi a vremurilor în care trăiesc. Spre finalul capitolului, prezintă lista primarilor care-au condus localitatea din anul 1931 şi până în anul 2015. Dar autorul nu ne mai spune cine va fi primar după anul 2015.

Următoarele opt capitole conţin panseuri despre viaţă, despre relaţiile dintre oameni, despre politicieni, despre năravurile oamenilor şi obiceiurile bune. Sunt în genul celor create şi puse la dispoziţia publicului de un alt mucalit, Kolkea Kureliuc ot Dărmăneşti, un alt umorist de marcă al locurilor noastre. Aş fi vrut să transcriu câteva, dar am ajuns în mare încurcătură. Toate sunt superbe, foarte interesante, mai cu tâlc… Totuşi risc: ”Nu vorbi înainte de-a gândi”; ”Când nu ai somn scrie un rând. A doua noapte vor fi două”; “Nu te uita mult în oglindă. S-ar putea să cedeze”; ”Lăsaţi-vă de fumat că vine taxa şi pe fum!”; ”Statul degeaba, chiulul şi incompetenţa scapă de taxe”; ”Muntele nu separă oamenii, îi adună”; ”Ai griji? Nu. Vecinii au grijă de mine. Nu pot mişca nimic”; ”Dacă-ţi dă gripa târcoale, întinde-te în pat, pune o pălărie neagră în vârful picioarelor şi soarbe whisky fiert până vezi două pălării. Şi-aşa scapi de gripă cu metoda scoţiană”; “Ştii cât e ceasul? Nu. Abia m-am sculat”.

În ultimele două capitole, autorul te-nvaţă cum să procedezi în diferite situaţii; ”Ce face când n-ai ce face” şi ”De sărbători” conţin nişte sfaturi de reţinut.

Cartea este presărată cu 17 crochiuri prin care autorul ne prezintă natura, oamenii şi animalele din zonă. În plus, Anca Măgurean ne prezintă într-o fotografie mai multe obiecte ţărăneşti culcate pe-o masă.

Când veţi termina de citit cartea şi-o veţi închide, de pe coperta a patra vă va privi şugubăţ autorul, cu o faţă destinsă, plină de zâmbet şi c-o mustaţă stufoasă, de adevărat husar. Printre ochii întredeschişi te scrutează cu atenţie şi te… cântăreşte. Doamne, să nu intri în foşalăii lui! Se pare că vrea să-ţi afle părerea despre cele scrise. Fiţi atenţi ce spuneţi! Să respectaţi adevărul pentru că ţine foarte mult la el!

Coperta întâi şi a patra, precum şi grafica cărţii sunt realizate de Vasile Hutopilă, un pictor local. Dar sunt sigur că tot ce-a reprezentat acesta a fost la recomandarea autorului cărţii. Are şi pictorul o mână fermecată!