Bucuria de a scrie

Bucuroasă sunt şi eu să scriu aceste rânduri care se vor referi la bucuria de a scrie a celei care se numeşte Lenuţa Rusu şi care s-a prezentat în faţa noastră, a invitaţilor, cu cele mai recente două cărţi ale sale, una de poezie, intitulată “Semne de întrebare”, iar cealaltă de proză scurtă, “Fântâna”.

Bucuria aceasta s-a întâmplat în dimineaţa călduroasă, caniculară, a zilei de vineri 17 iulie a.c., atunci când “Zilele oraşului Fălticeni” au debutat chiar cu această lansare de carte, la Biblioteca Eugen Lovinescu, lansare la care am participat cu mult interes.

Doresc să menţionez încă de la început că autoarea celor două cărţi este şi interpretă a muzicii populare de pe plaiul nostru moldovenesc.

Atmosfera a fost una de sărbătoare şi de bucurie a culturii fălticenene, pentru că s-a adus un omagiu celui care a dăruit numele său bibliotecii – criticul, scriitorul Eugen Lovinescu.

După prezentarea cărţii de poezie “Semne de întrebare”, susţinută de către dl Constantin Ungureanu-Box într-un stil extrem de elevat, cu aprecieri şi îndrumări pertinente pentru autoare, a urmat analiza cărţii de proză “Fântâna”, susţinută de dl prof. Ioan Ţicalo, cel supranumit “Patriarhul de la Râşca”. De altfel, dl profesor semnează şi o prezentare a Lenuţei Rusu într-un articol apărut în ziarul „Crai nou”, un articol elogios la adresa autoarei acestor două cărţi.

După ce am intrat în posesia celor două volume şi le-am răsfoit, mi-am dat seama că atât aprecierile dlui prof. Ioan Ţicalo, cât şi cele ale dnei prof. Mioara Gafencu, exprimate printr-un articol apărut tot în ziarul „Crai nou”, sunt meritate cu prisosinţă de către autoare. Îmi permit să adaug şi propriile-mi păreri în ceea ce priveşte stilul autoarei, un stil plin de optimism atât în proză, cât şi în poezie. Pe oricare dintre aceste două cărţi ai deschide-o, fie cea de proză scurtă, fie cea de poezii, încă de la primul rând citit te cuprinde sentimentul de bucurie cu care autoarea le aşterne pe hârtie. Dar se mai percepe şi voioşia, precum şi ironia fină cu care tratează orice subiect. Totul este descris luminos şi sprinţar, chiar şi acele subiecte care oglindesc sentimentul de neîmplinire în dragoste. Ei, bărbaţii, sunt priviţi cu oarecare îngăduinţă, dar şi cu dispreţ pentru slăbiciunile lor “bărbăteşti”. Exemple: Ochi albaştri, soţul perfect, tatăl copilului, soţul. Se pare că ei, bărbaţii, după ce promit “marea cu sarea” până îşi ating scopul, o lasă mai moale cu dragostea după aceea sau se transformă în adevăraţi duşmani, seci în dragostea “amorţită” deodată, invidioşi pe realizările jumătăţii lor. Uneori autoarea combină realitatea cu ficţiunea, aşa cum o face în povestirea “Soţul” unde, la sfârşit, “ea văzu între dinţii lui un fir de lână din pledul…” Este vorba despre un pled cu care se apărase de un dulău furios care o atacase în timp ce el, soţul, era plecat să aducă apă de la un izvor(?!).

Dar câte alte întâmplări, adevărate sau închipuite, vesele sau triste, sunt cuprinse în cartea de proză a Lenuţei Rusu!

Cât despre poezie, versurile ei sunt aripi de fluture în zbor, petale de floare râzând către un soare luminos şi darnic; freamăt de inimă prea plină de dar şi har. Cuprinde în minunate rime tot ceea ce ne înconjoară, de la anotimpuri la sentimente, de la anii copilăriei la vârsta dragostei, a maturităţii, până la consideraţii filosofice asupra vieţii. Stilul autoarei ne sădeşte în suflet încrederea că poezia noastră clasică, poezia rimată şi ritmată (care acum se luptă cu noua poezie filosofică mai greu abordabilă pentru a putea fi memorată), va izbuti să rămână de-a lungul timpurilor. Aceste două genuri de poezie, cea clasică şi cea cu vers alb, dar atât de profundă, pot “convieţui” în bună pace, fără conflicte una lângă cealaltă, împletindu-se într-un tot omogen şi agreabil pentru noi toţi, cei care iubim poezia.

Încercând să mi-o închipui pe autoare scriind, parcă văd cum condeiul zbură pe hârtie, bucuros şi el că lasă în urma sa “pe câmpul alb oile negre”!

Lenuţa Rusu este o romantică, o visătoare, dar visele ei sunt atât de simple şi frumoase; ea îşi doreşte să se joace cu versurile, şi le ştie bine jocul, să accentueze în proză sentimentele omeneşti, să biciuiască defectele care, până la urmă, tot omeneşti sunt, ale celor din jurul său şi, mai ales, să îşi crească în siguranţă cei trei feciori care o vor transforma din soacra cu trei talente – cântul, poezia, naraţiunea – în “soacra cu trei nurori”. Îi doresc din tot sufletul meu, romantic şi visător, să îşi ducă harurile mai departe, să le împlinească, pentru că le are din belşug. Şi îi mai doresc să îşi consolideze stilul propriu atât de viu şi cuprinzător, pentru a-şi croi propriul drum printre ceilalţi mânuitor de condei pentru că poate! Da, ea, Lenuţa Rusu, poate!

COCA MARIA UDIŞTEANU,

Fălticeni