Traian Chelariu – erou tragic al literaturii române (I)

traian-chelariuCăutând în arhive originea familiei Chelariu, profesorul sucevean Victor Cossaris descoperă şi consemnează într-o micromonografie a scriitorului Traian Chelariu că un anume moşier pe nume Cârstea deţinea în anul 1773 o treime din localitatea rurală Dărmăneşti din zona Sucevei, iar în 1824, mărindu-şi proprietatea mai cumpără o optime din sat. Pe această moşie au trăit înaintaşii lui Traian Chelariu, atât cei dinspre mamă, pe nume Mamciuc, cât şi cei dinspre tată, familia Chelariu din Costâna, localitate aflată şi ea în proprietatea aceluiaşi moşier: “Din izvoarele locale rezultă că bunicii sunt descendenţi ai boierului Cârstea” afirmă biograful.

Însă Traian Chelariu, în jurnalul său interbelic, dă o altă perspectivă originii sale. Străbunicul său Ion, numit abia la cununie Chelariu, era ruda de sânge, nepot sau chiar fiu, al boierului Cârstea. Născut dintr-o legătură neoficială – nimic neobişnuit pentru acea vreme – a fost încredinţat pentru creştere unei doici (mamce), de unde îi vine porecla de Mamciuc. Printr-o dublă transmutare, cea a poreclei şi cea a slavizării, numele familiei devine Mamciuc, după ce iniţial el fusese Chelariu. Deci, ambele nume au “descendenţă masculină”.

Iorgu Iordan, în dicţionarul său, explică acest nume: “Chelar(i)u: deţinătorul cheilor de la cămară şi pivniţă într-o casă boierească de pe vremuri; intendent, portar”.

Bunicul său Ieremia Chelariu, rutenizat prin căsătorie, are şi el legenda lui. Lucrând ca ispravnic la curtea boierului Flondor, Ieremia, “bărbat frumos şi voinic”, s-ar fi “avut bine cu soţia stăpânului său, căruia îi plăceau absenţele de acasă şi vinul”. Reiese de aici că sângele Chelarilor ar fi fost amestecat cu cel al omului politic, militantul unionist Iancu Flondor.

Şi cum rutenizarea a fost “mai mult de limbă decât de sânge”, revenirea la românism, afirmă Traian Chelariu, a fost, pentru familia sa, nu un capriciu sau o întâmplare, ci mai mult “o nostalgie”. El mărturisea pe când era student la Paris că deşi au un “procent de sânge slav”, în venele familiei predomină sângele românesc şi o argumentează prin dragostea ei pentru valorile spiritualităţii româneşti, mai ales Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu. Despre aceştia se vorbea în modesta lor casă în aşa fel, încât, pe când era copil, îi simţea “rude, neam din neamul nostru”.

Oameni simpli, Grigore şi Rahila Chelariu erau nu doar ştiutori de carte, ci şi iubitori de literatură. Biblioteca familei, impresionantă pentru condiţia lor socială, dar şi pentru timpul şi locul de referinţă, conţinea în jur de 300 de volume în limbile română, germană şi ruteană. În ea Alecsandri, Eminescu şi Slavici stăteau alături de Goethe şi de Shiller, autori ce “erau pomeniţi cu mult respect” de părinţi. Grigore Chelariu, lucrător la Căile Ferate, cunoştea mai multe limbi, dar stăpânea cel mai bine româna, germana şi rusa. El culegea proverbe şi zicători româneşti, scria versuri de dragoste şi filosofice şi avea talent la pictură. Împreună cu soţia sa transcriau în caiete citate din operele scriitorilor români şi întocmeau glosare şi dicţionare explicative pentru a-şi ajuta copiii. Cum şi mama era înzestrată cu o voce frumoasă, ambii părinţi insuflau copiilor, pe lângă respectul pentru muncă şi învăţătură, interesul pentru arte şi dragostea pentru frumos.

Traian Chelariu s-a născut la 21 iulie 1906 în localitatea Dărmăneşti, fostă Hanta, la 15 kilometri de Suceava. Este primul vlăstar al familiei. Soţii Chelariu au avut şase copii: Traian, Eugen, Silvia, Victor, Eusebiu şi Ştefania, ultimii doi, gemeni, morţi “din cauza subalimentării în anii Primului Război Mondial”.

Primii ani de şcoală îi urmează în mai multe localităţi, tatăl fiind mutat adesea, prin natura serviciului. Clasa întâi o face în Măriţei, sat vecin cu cel natal, deoarece în Dărmăneşti nu exista şcoală românească, iar a doua, începută în localitatea Iţcani la o şcoală germană, este întreruptă de ocuparea Bucovinei de trupele ruseşti. Însă nici în aceste condiţii învăţătura nu este lăsată de izbelişte, mama se ocupă acasă de pregătirea copilului pentru ca acesta să-şi însuşească toate cunoştinţele necesare. În septembrie 1914 este înscris din nou la o şcoală românească din Suceava, dar nici această clasă, a treia, nu o termină în limba română, pentru că tatăl său este mutat în oraşul Bautsch-Budisov din Moravia. Aici îşi termină clasele a patra şi a cincea şi o parte din clasa întâi cetăţenească. Planurile familiei în legătură cu viitorul lui Traian Chelariu încep să prindă contur, în pofida greutăţilor de tot felul: “Tata ţinea să mă vadă profesor şi încă unul universitar” îşi aminteşte mai târziu.

Anii petrecuţi în Moravia au fost vitregi pentru familie: “am răbdat de foame, nu am avut ce îmbrăca, nici ce încălţa” mărturiseşte scriitorul, pe deasupra a trebuit să îndure şi “şicanele şoviniste”. În toamna anului 1918, după prăbuşirea Imperiului Habsburgic, se întorc în Dărmăneşti. Călătoria, bogată în piedici şi pericole, a durat o lună. Începutul anului 1919 îi găseşte în Cernăuţi unde tatăl obţine un post de magaziner la Gara de Sud. Urmează o perioadă de stabilitate pentru familia Chelariu, nu însă şi una de belşug, căci atât ca elev, cât şi ca student, viitorul scriitor a fost nevoit să muncească din greu şi fizic şi ca preparator pentru elevii corigenţi sau ca secretar de liceu pentru a se întreţine, nedispreţuind nicio muncă cinstită. “Zeci de elevi slabi au promovat clasele fiind meditaţi de mine, mai mult de jumătate din pietrele cubice de granit cu care au fost pavate, în timpul stăpânirii româneşti, străzile oraşului Cernăuţi, au trecut prin mâinile mele” nota mai târziu într-un Memoriu.

După cum îşi va aminti peste ani, odată cu stabilirea la Cernăuţi începe să înveţe bine limba română, pe care o simţea crescându-i în suflet ca pe o “buruiană de leac”, după un volum de Slavici, prima carte românească pe care a citit-o “din scoarță în scoarţă”, avându-şi părinţii pe post de dicţionar. Cam tot de atunci datează şi primele încercări de versificaţie, model fiindu-i, bineînţeles, Eminescu.

Între 1919 şi 1926 este elev al Liceului „Aron Pumnul” din Cernăuţi. În această perioadă îşi face debutul cu versuri în revista „Floarea-soarelui” şi obţine numeroase premii la concursurile „Tinerimii române”, contribuind la faima şcolii sale.

La absolvirea liceului cu rezultatul „excelent” şi-a dorit să urmeze o carieră militară şi a mers la Bucureşti unde a solicitat înscrierea la Institutul de Medicină Militară, fiindcă familia nu avea bani să-l susţină financiar la studii. A fost respins însă, “la acte”.

Înscris la Facultatea de Medicină din Iaşi se găsea, datorită mediei obţinute la examenul de bacalaureat, “pe tabloul bursierilor”; a fost nevoit să o abandoneze după doar două luni din cauza unei boli grave la ochi. S-a întors la Cernăuţi unde s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde s-a bucurat de bune aprecieri din partea profesorilor. În acest timp începe colaborarea sa la „Junimea literară” şi la „Glasul Bucovinei”.

La 1 octombrie 1929 începe să-şi noteze faptele şi gândurile într-un jurnal. După cum ne informează istoricul şi criticul literar Mircea A. Diaconu, în prefaţa volumului „Zilele şi umbra mea”, primul caiet ce cuprinde perioada dintre 1 octombrie 1929 şi 31 noiembrie 1930 are subtitlul, stabilit de autor, „Date pentru istoria sufletului meu”. Din el aflăm despre aspiraţiile, dar şi despre calvarul unui tânăr nevoit să presteze munci care nu îi aduc nicio satisfacţie spirituală şi care îi îngrădeau libertatea: „Viaţa mă toarnă-n tipare vechi, mă calcă, mă lipseşte de văzduh, acum când încerc să-mi iau avânt. Dacă ceva îmi întârzie evoluţia, mi-o întârzie lipsa de bani şi de timp” notează Chelariu în jurnal. Avea o slăbiciune pentru achiziţionarea de cărţi; la 9 decembrie acumulase datorii de peste 25.000 de lei. Căutase deja un remediu pentru „bibliomania” sa şi anume să nu mai cumpere nicio carte nouă până nu le va citi pe toate pe care le avea.

În 1930 îşi ia cu aprecierea „cum laude” licenţa în filosofie teză despre „Teoria cunoaşterii la Shopenhauer” şi încheie, după cum singur afirmă, „o primă şi de tot bogată în greutăţi epocă a vieţii”.

După licenţă îşi face stagiul militar. Şi-ar fi dorit să poată face şcoala de ofiţeri în rezervă, însă nu s-a putut fiindcă îi lipseau banii pentru „taxa de cal”. S-a liberat, deci, cu gradul de sergent.

Deşi în 15 mai 1930 nota cu amară luciditate în jurnal: „E greu să visezi la Fontenay-aux-Roses, când pentru mama fiecare masă şi fiecare cină e o problemă”, în toamna aceluiaşi an visul i se împlinise; la 10 noiembrie este bursier la Paris şi se prezintă lui Nicolae Iorga care conducea Şcoala Românească din Fontenay-aux-Roses. Savantul citise în „Junimea literară” scrierile literare şi filosofice ale lui Traian Chelariu şi îl găseşte „matur şi profund”.

Timpul petrecut aici este fructificat din plin, studentul începe vizitele în marile muzee pariziene în urma cărora constată că „cele învăţate din istoria artelor îşi pierd farmecul odată ce ne găsim în faţa originalului”. Din peregrinările sale ia naştere seria de articole-reportaj „Feţele Metropolei” care au fost publicate în foileton în „Glasul Bucovinei”, dar şi volumul „Pietre la care mă-nchinai”, apărut la Cernăuţi în 1937. Tot acum una din schiţele sale, „Sfârşitul şoimului”, este tradusă în italiană şi publicată în „La voce di Montovo”.

Colaborarea sa intensă la revistele bucovinene şi la cele naţionale precum „Gândirea” îl fac cunoscut şi îl impun în peisajul literar al vremii ca pe o „nouă revelaţie”. De o foarte bună apreciere se bucură în special ciclul „Întoarcere în trecut” şi poezia „Exod” , considerată programatică pentru tânăra poezie bucovineană.

Din 1933 şi până în august 1934 Traian Chelariu este doctorand bursier la Academia di Roma din Italia. Aici acumulează alte bogăţii spirituale, vizitează muzee, are întâlniri cu mari personalităţi ale culturii europene. La Paris îşi pregătise teza de doctorat despre „Bazele biologice ale pozitivismului lui David Hume”. La Roma se ocupă de „Teoria istoriografiei la Benedetto Croce în lumina teoriilor contemporane cu privire specială la filosofia duratei la Bergson”.

Întors în ţară este numit asistent universitar onorific la Universitatea din Cernăuţi şi prim-redactor la „Glasul Bucovinei”. Bucurându-se de preţuirea fostului său profesor Ion Nistor, acesta îl sprijină şi îi obţine numirea de asistent la Laboratorul de psihotehnică. Susţine, în 1937, doctoratul cu teza „Aspecte finaliste şi biologice în pozitivismul lui David Hume”.

LUMINIŢA IGNEA

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI