Naşul

Pe Mirel (altfel, până nu demult, harnic „funcţionar” în rândurile echipei), naşul l-a uns antrenor. Dar fiindcă nu are bacalaureat şi nici licenţă de antrenor nu are, aşadar nu poate fi, cu acte în regulă, antrenor sadea, soluţia a venit tot de la naşul. Care şi-a pus un alt fin ca să fie antrenor cu acte, iar pe antrenorul fără acte l-a numit în acte director (aviz şi unora dintre refuzaţilor de la recentul bacalaureat: chiar şi fără, cu un naş departe pot ajunge!). Iar dacă o aşa poveste este posibilă la o mare echipă de fotbal dintr-un campionat mic ca al nostru, ea nu pare cu totul diferită de altele, nu tocmai rar puse în scenă şi la privat (pe banii lor) sau la stat (pe banii noştri). Unde se-ntâmplă să apară din când în când, ca din senin, câte un „antrenor” sau un „director” de te miri (poate, preţ de o clipă, chiar şi el se miră), pasămite a cărui treabă principală fiind să facă ce zice naşul, iar celelalte, necesare încât căruţa să nu scârţâie de tot sau barca să nu ia apă până la un naufragiu, urmând a fi făcute, cu îngăduinţa şi spre interesul naşului, de slujbaşi mai mărunţei, utili, dar fără carte de vizită cu vedere la marele public. Aşadar ce-ar fi de valoare în cartea de vizită cu valoare? Cam ca-n „BD la munte şi la mare”, vorbind despre o metodă fără vârstă: o diplomă de participare şi o recomandare. De la naşul, cel care face şi desface!