Am citit cîndva o poveste care, peste ani, mi-a luminat viaţa. Pe scurt, este povestea unui tînăr sărac care moştenise o casă mică la poalele unui deal, pe malul unui rîu, la umbra unei păduri de stejari. Într-o zi, tînărul avu un vis, cineva îi spunea „du-te în lume şi vei găsi o comoară”. Tînărul se duse în lumea largă, rătăci timp de ani şi ani de zile fără să găsească nimic şi, într-o zi, cînd nu mai era aşa de tînăr, întîlni într-un han un om care-i spuse: „ce vis ciudat am avut noaptea trecută, se făcea că o voce îmi spunea să mă duc undeva, la poalele unui deal, pe malul unui rîu, la umbra unei păduri de stejari, că acolo, sub temelia unei case mici, voi găsi o comoară”. Personajul nostru rătăcitor, care nu mai era aşa de tînăr, nu spuse nimic, se întoarse la casa lui mică moştenită de la părinţi, săpă sub temelie şi găsi comoara…
Poate că povestea aceasta explică, mai bine decît orice alte fraze subtile, de ce doresc din toată inima ca Bucovina să candideze pentru statutul de Capitală culturală europeană. Sub temeliile Bucovinei stă ascunsă o comoară. Eu, care trăiesc de 27 de ani în străinătate, am găsit-o întorcîndu-mă periodic acasă, la casa părinţilor mei de la Rădăuţi, parcurgînd cu prieteni străini oraşele şi satele Bucovinei, discutînd cu oamenii şi admirînd peisajul sufletesc al ţinutului în care m-am născut.
Mi-au trebuit însă peste două decenii ca să descopăr că Bucovina nu este mai prejos de Provenţa, de Toscana, de Ţara Bascilor sau de Andaluzia. Prin istoria sa şi prin straturile de cultură care s-au sedimentat în spaţiul bucovinean, acesta este un tezaur de frumuseţe şi de umanitate. Prin poziţia sa geografică el poartă mesajul culturilor transfontaliere, al sintezelor lingvistice şi al simbiozelor culturale.
Bucovina a aspirat în bisericile şi în mănăstirile ei ecouri ale Renaşterii încă din secolul al XIV-lea şi a făcut parte din Marea Europă încă din secolul luminilor. Dar poate că lucrul cel mai preţios pe care îl are Bucovina este sufletul ei, încă intact, care se manifestă întotdeauna prin ospitalitate, prin privirea deschisă a bucovineanului în faţa străinului. Noi nu zărim această lumină în propriile noastre priviri, dar ceilalţi, străinii care trec prin Bucovina, o văd. Prin vechile ei schituri şi biserici ortodoxe, prin catedralele ei catolice şi prin sinagogile ei, memoria Bucovinei ne istoriseşte o poveste care nu trebuie renegată, ci, dimpotrivă, onorată ca o împletire de destine. Europa de astăzi, care se vrea pluriculturală şi construită în respectul pentru minorităţi, îşi găseşte un reflex secular în Bucovina. Sigur, mai avem nevoie de o dimensiune a modernităţii, de un teatru şi de o filarmonică la Suceava, dar aceste noi achiziţii vor veni, dacă vom şti să profităm de apartenenţa noastră la Europa.
Sunt enorm de multe atuurile pe care le are Bucovina noastră pentru a îndrăzni să participe la marea competiţie a oraşelor aspirînd să devină capitale culturale europene. De fapt, intrarea noastră în competiţie este legitimă, mai rămîne să reuşim să federăm toate energiile şi toate sensibilităţile politice şi culturale ale ţinutului nostru. Iar pentru noi, bucovinenii, această mobilizare va fi şi un test de inteligenţă. Dacă vom şti să ne depăşim orgoliile personale şi alte asperităţi care ne despart pentru a ajunge la esenţial, pentru a construi ceva ce trece dincolo de rivalităţile imediate, vom putea spune că avem nu numai suflet şi inimă, ci şi materie cenuşie.
Comoara de sub temeliile Bucovinei este a noastră, a tuturor şi trebuie să o punem în valoare.
MATEI VIŞNIEC
Comentarii