Tren de neplăcere

Deşi este clar că transportul feroviar de călători se confruntă cu o concurenţă din ce în ce mai puternică din partea celui auto, fie de nevoia unora, fie chiar de plăcerea (şi nostalgia) altora, trenurile (unele vizibil… prescurtate faţă de anii anteriori) nu-şi pierd de tot muşterii. Dar e de priceput că unui călător nu-i pică tocmai bine să afle că, şi din cauza unor lucrări (va constata ulterior că de amploare), va face de la Suceava până la Sibiu aprox. 15 ceasuri (cu tot cu cele în amărâte şi murdare staţii de legătură). Şi-i pică de tot rău când, abia urcat în trenul odinioară numit „al foamei”, cu locuri într-un vagon venind dinspre Botoşani, constată că vagonul nu are apă. Binevoitor (deşi deja cam sătul să răspundă la întrebări pe acelaşi subiect) şi încurcat, conductorul dă de înţeles cum că s-au mai împuţinat lucrătorii de la întreţinere şi astfel s-ar explica de ce „s-a uitat” umplerea rezervorului.

Şi-acum închipuiţi-vă miasmele exhalate de toalete până spre mijlocul vagonului, pe un drum de vară spre Timişoara (cu o durată şi un preţ peste cele ale transportatorilor auto)! La întoarcere, pe o rută un pic scurtată (adică cea obişnuită), surpriza unui vagon de tip office (poate că declasat de la un intercity), cu măsuţe şi prize individuale pentru laptop, plus apă la toalete. Dar, şi din vina unor călători (mai puţin office), la drum lung, o duhoare comparabilă cu cea de la dus. Care, ca şi atunci, a stârnit opinii diverse, inclusiv aceea că trenurile (şi-apoi cefereul, ministerul, guvernul, ţara etc.) sunt de… Probabil că exagerată când o evaluezi ulterior, dar de înţeles când o emite un plătitor de bilet ce-şi ţine nasul între degete.