Noua apariţie editorială a domnului profesor Filon Lucău, „Şirag de nestemate din vechime adunate”, îndeamnă cititorul la îmblânzirea contemporaneităţii prin intermediul moştenirii spirituale a oamenilor din Fundu Moldovei, păstrată, cu sfinţenie, de-a lungul timpurilor. Apărută la Editura Accent Print din Suceava, cartea reprezintă, pe de o parte, o dedicaţie individuală (soţiei Alina, neobositului Ioan Iacob şi soţiei sale, Mia), dar şi o dedicaţie colectivă, întregii comunităţi din comuna Fundu Moldovei, păstrătoare de tradiţie şi spiritualitate.
În Prefaţa cărţii, neobositul căutător al veşniciei spirituale domnul profesor Filon Lucău ne împărtăşeşte despre năzuinţa de a salva patrimoniul memoriei colective de îndărătnicia uitării: „Scopul prezentei culegeri este de a scoate din uitare o parte din tezaurul folcloric foarte bogat al comunei şi a-l oferi celor îndrăgostiţi de nestematele presărate aici, în decursul multor sute de ani, precum şi pentru a accentua spiritul creator al omului de rând, al dragostei de a munci, dar şi de a trăi frumos”.
Cartea de faţă reprezintă identitatea unei comunităţi care a transformat traiul zilnic în „cântec”. Nu e de mirare că „doinele” ocupă spaţiul cel mai amplu din această culegere. Privită în devenirea timpului, „doina” este un simbol al vieţuirii tihnite a omului patriarhal, având drept menire îmblânzirea unui destin: „Foaie verde ş-o lalea/ Iastă lume nu-i a mea,/ Ceialaltă nici aşé;/ Iastalaltă nevândută,/ Ceialaltă netrecută./ Nici pi asta nu-s cu trai,/ Nici în ceia n-oi fi-n rai…” (p. 47).
Despărţirea de spaţiul sacru al satului arhaic este simţită ca „înstrăinare”, ca pierdere a propriei identităţi: „Cucule, pasăre blândă,/ Suie-te la cer şi cântă/ Şi nu blestema pe nime,/ Cum m-ai blestemat pe mine,/ Să mă duc prin ţări străine,/ Unde nu cunosc pe nime;/ Numai frunza şi iarba,/ Care creşte-n toată lumea” (p. 121).
Îmblânzirea trăirilor zilnice este posibilă prin cuvânt: „Drag mi-o fost a trăi-n lume/ Ca lupului prin pădure;/ Drag mi-o fost mie lumea/ Ca lupului pădurea./ Şi ce mi-o fost mai drag în lume:/ Nevasta cu haine bune/ Şi bărbatu-ncins cu fune” (p. 127).
Riturile de trecere, specifice poeziei de ceremonial, se împlinesc într-un spaţiu temporal, reînnoit periodic prin incantaţia ciclică a ritualului calendaristic: „Foaie verde de mătasă,/ De trii ori pe după masă,/ Să scoatem răul din casă,/ Să rămână binele,/ Mireasa cu mirele,/ Frunză verde de sacară,/ Să jucăm hora afară;/ Şi iar verde de sulfină,/ Să jucăm hora-n grădină” (p. 211).
Cuvântul rostit şi rostuit devine liantul dintre viaţă şi moarte, dintre vremelnicie şi veşnicie, prin bocet: „Ieşi afară şi-i privi/ Că te-aşteptăm ca să vii:/ Pe timpul codrului,/ Pe cântatul cucului,/ Pe-nfloritul pomilor,/ Pe tunsoarea oilor./ Aşa mândru te-ai gătit/ Ca o mireasă te-ai împodobit./ Ca la nuntă eşti gătită,/ Tare mândru-mpodobită./ – Staţi încet,/ Nu vă grăbiţi,/ Că voi cu mine nu veniţi./ Eu plec pe-un drum necunoscut,/ Pe care nu l-am mai făcut./ Nu plec pe drumul împăratului,/ Ci plec pe drumul veacului;/ Nu plec pe drumu-mpărăţiei,/ Eu plec pe drumul veşniciei.” (p. 271).
Faţa şi reversul cuvântului taumaturgic convertesc suferinţa la destin împlinit şi descătuşat de forţele malefice ale „legăturilor” existenţiale: „Di dioti,/ Di amierare,/ Di strigare./ Eu nu potolesc focu’,/ Potolesc ochii celui ce s-o mirat” (p. 271).
Ridicată la rang de Carte de Identitate spirituală a unei comunităţi patriarhale, culegerea de folclor din Fundu Moldovei a domnului profesor Filon Lucău devine, cu fiecare literă împărtăşită cititorului, un simbol al sufletului bucovinean.
Prof. dr. LUMINIŢA ŢARAN
Comentarii