Urme

Destui dintre prieteni şi de-ai lui cunoscuţi (cititori ştiuţi şi mai puţin ştiuţi) îşi tot amintesc (şi-ţi amintesc) că a fost un ziarist cu un „condei” aparte, distingându-se fie atunci când subiecte l-au provocat, fie când, punând suflet (poate ceva mai mult decât ar cere implicarea profesionistă cu aspect subiectiv), din subiecte aparent anodine, a alcătuit poveşti (încă) neuitate. Mai fiecare, în felul său, ştiind ei ce ştiau, îi acordau şi vreme, şi poftă, şi sârg, iar mai apoi, întru lipsă, nu puţini au prins a scormoni după urmele, cunoscute ori închipuite, ale poetului ce va fi fost. Doar fiindcă mi se pare că aş fi dintre cei care, totuşi, ar mai fi ştiut câte ceva, mă încumet să scriu la rându-mi despre o interesantă promisiune (în amintiri clar concretizată, bunăoară, într-o după-amiază de vineri de odinioară, pe când ne provocaserăm să ne vorbim doar în versuri; câteva chiar rămase pe nişte hârtii!) a celui care însuşi îşi dădea vreme şi care, astfel, poate că n-a înscris decât prea puţin din ce a gândit. Iar cu atâta ştiinţă câtă am, risc a zice că, inclusiv citindu-l, încă nu va fi ştiut (şi, mai cu seamă, nu va fi vrut destul) să se ridice pe vârfuri ori să se caţere cu talent (de căţărător) spre a fi asemenea unora ce-şi spun ori sunt numiţi „poeţi”. Însă cu aceeaşi precară şi conjuncturală ştiinţă mai risc a zice (precum, pare-se, destui dintre prieteni şi de-ai lui cunoscuţi) că se va fi înălţat poate mai mult şi mai altfel făr’ de a scrie aievea, ci doar trasând imaginare urme, cât spre văzduhul înlăcrimat, cât întru ţărna fecundă. Pretext pentru un text mult mai încăpător ce rămâne la îndemână (inclusiv sub forma de promisiune frumoasă) celor ispitiţi să-şi mai acorde un pic de vreme din nemărginitul Timp.