Motto: „Dacă Hristos n-a înviat,/
Zadarnică-i credinţa voastră!” – Sf. Pavel
S-a spus de către cineva care a trecut prin închisorile comuniste, deşi etnia la care aparţinea avea contribuţii esenţiale la instalarea regimului totalitar, că, ajuns în universul concentraţionar, singura salvare este credinţa. Cred că-i aşa, au spus-o alţii înainte (nimic nou sub Soare!), unul dintre aceştia fiind Cesare Pavese, italian, condamnat de regimul austriac care stăpânea nordul Italiei şi dus pentru detenţie la Praga, în închisoarea Schpilberg, o cazemată subterană care păstrează, ca muzeu, instrumentele de tortură de tip medieval.
Ai noştri, prinşi cu mâţa-n sac de DNA, transformat dintr-o rotiţă a unui angrenaj gripat într-un mecanism de ultimă generaţie, nici nu aşteaptă să fie cercetaţi, că se şi declară cei mai credincioşi dintre credincioşi. S-a văzut, aţi văzut toţi, că DNA luptă din greu cu cei aflaţi în cercetare, suportă câte o cohortă de avocaţi angajaţi de fiecare infractor, se luptă cu Parlamentul care nu cooperează, ceea ce l-a supărat până şi pe domnul Iohannis, dar nu se poate lupta cu Dumnezeu. A fost suficient ca în Parlament să se răspândească un miros de mir, ca DNA să nu-i poată mirui pe Vosganian (ăsta vrea premiul Nobel pentru furat!) şi pe Şova, care sunt deja sub protecţie divină. Vosganian ca Vosganian, uns cu alifii orientale, şi-a făcut treaba singur, adică s-a miruit el pe el, fără intermediar, ceea ce-l aşază între protestanţi, dar Şova? Păi Şova a fost miruit în faţa parlamentarilor de o justiţiabilă juristă, ba şi profesoară de ceva (se poartă la oamenii politici) şi, până la reluarea votului pentru a fi dat spre cercetare, are tot timpul să se gândească la marile lui proiecte.
În categoria celor care caută protecţia divină se înscrie şi Radu Mazăre care, chemat de mai multe ori la DNA (este un om de-al casei!), are o cruce în bagaj. Şi el credea că nimeni şi nimic nu-l va deranja de la activităţile lui care n-au nimic în comun cu primăria Constanţei. Oare Radu Mazăre ştie că Ovidiu, exilat la Tomis de Octavian Augustus, a avut de suferit pentru „Ars amandi”, ştie că „Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire pierdutu-m-a/ Pe-a doua n-o pot destăinui”? Ei, asta-i bună! Câtă lume trăieşte fără să fi auzit de Ovidius Publius Naso?
Ovidiu a fost protectorul iubirilor vinovate, n-a avut nimic de-a face cu lătrăii. Strâns cu uşa, Mazăre a zis că se lasă de toate, de primărie, de piţipoance, de sporturi periculoase, de politică pesedistă, rămâne numai cu amintirile. Aşa să faci, Radu mamii, aşază-te la casa ta din Madagascar, dar după ce-ţi faci „dreptul”. Numai să nu te bolnăveşti, că te-ai dus de la inima mea. Te rog, fă tot posibilul şi nu contracta, înainte de mititica, vreun virus bovin sau porcin, că lumea, aşa cum o ştii, va zice: „Uite, mă, şi la acesta, chiar acum l-a apucat boala vacii nebune!”.
L-aţi văzut pe Pinalti? E terminat, miroase a copârşeu. Şi ce bărbat era odată! Era aşa de voinic c-a ţinut şi pe Udrea în braţele lui de nemţean. Stătea pe Petricica şi răcnea ordine: bă, mai trebuie atâtea voturi pentru Nuţica. Te pomeneşti că tocmai de la asta i se trage, că dragostea-i chioară şi amorul ghebos. Te ridicaseşi din umilinţă la o stare înfloritoare, făcând temenele şi lipind afişe, ducând vorba de colo-colo, te făceai util la şefi zdrăngănindu-le orgoliul, făceai ce-au făcut toţi parveniţii: „Cu iaurt, cu gogoşele/Te făcuşi voinic, mişele”.
Ce ziceţi, o apucă Paştele pe Nuţica în arest? Puţini o cred nevinovată, puţini şi buni, între care Băsescu face toţi banii; o consolează, o vizitează, devine poetic când vine vorba de cel mai bun produs la politicii băsiste, urmare a investiţiei politice făcute, ajungând întruchiparea cinstei, demnităţii şi onoarei. Nici Nuţi nu se lasă cu una, cu două. Ameninţă, bate din picior, se răţoieşte la procurori şi la cei care au turnat-o, bate câmpii, dar niciodată n-a spus cu ce bani îşi cumpăra poşetele şi pantofii. Toţi cei care o vor pe Udrea acolo unde îi este locul n-o văd singură, ocolesc răspunsul, tuşesc cu înţeles, dar aşteaptă rechinul, pe Marele Alb. Ce importanţă are Vâlcov, cu tablourile lui, faţă de Băsescu? Nu şi-a pus semnăturile pe actele care au hotărât soarta milioanelor de români? Nici Hitler, şi nici Hilmer nu şi-au pus semnăturile pe hârtiile care hotărau soarta milioanelor de evrei din Europa. Nu-i avem semnătura lui Băsescu pe cele 20 de miliarde împrumutate, pe tinerii trimişi la moarte în Afganistan, pe Deveselu, pe transformarea ţării în ţintă în războiul care bate la uşă (el l-a adus foarte aproape de noi!), nu-i avem semnătura nici pe imaginea care-l imortaliza între steagurile ungureşti, nici pe telefoanele date serviciilor şi justiţiei şi, culmea, nici pe flotă. Emil Constantinescu zice că el l-a scăpat, dar parcă poţi să-l crezi… Închipuindu-şi Băsescu că nu poate fi apucat de nicăieri, ne spurcă iar cu minciunile şi provocările lui, abate atenţia spre trebuşoare neînsemnate, se răţoieşte la Iohannis şi, în general, face ce ştie mai bine. Scroviştea e o hachiţă, nu-i nevoie presantă. Încă se suflă-n borş. Hei, voi, ăştia mai mari şi mai mici, dar care sunteţi deasupra noastră, chiar nu înţelegeţi că dacă Băsescu nu-i condamnat şi încarcerat, zadarnică-i justiţia voastră? Am în minte cuvintele lui Robespierre, din rechizitoriul făcut lui Ludovic al XVI-lea, regele trădător: „Cetăţene Capet, la eşafod!”. Pe vremuri, funcţiona ghilotina. Ce vremuri, dom’le!
Comentarii