Jupuirea sinelui

La ora şase fix, ceasul mă trage din aşternut cu mâinile zgribulite ale lunii februarie. Se duce şi luna februarie a anului de graţie 2015. Încă trăim. Mişcă-te trup nevolnic şi bucură-te că ai prins dimineaţa! Ia-o de la capăt, cumva golit de sens. Află cine a mai murit şi miră-te bătându-te cu mâna peste gură. „Aaaa, păi cum? Doar ieri ne-am văzut pe stradă. Cum să moară?” Simte gustul amar al coliviei din care nu poţi zbura. Ba da. Poţi să fii un vultur neînfrânt în visurile tale. Poţi visa şi când se termină somnul. Poţi. Poţi. Pentru vise nu îţi taie nimeni factură cu timbru literar. Nu primeşti chitanţă cu care să participi (cu speranţa nevindecată a prostului) la loteria cea mare. Torn cafeaua în aceeaşi ceşcuţă japoneză, cu încrustaţii aurii şi motive care te duc poate în misterele Orientului. Strada se dezmorţeşte şi de afară se aude din nou acea tuse spasmodică pe care o auzi de un an şi mai bine. Cineva tuşeşte de parcă şi-ar da duhul. Doamne, cum să ajuţi? Scriu cu acea dedublare a omului care vrea să-şi jupuiască sinele trecând de la persoana întâi la persoana a doua. Eu şi cu tine. Da, eu nu pot face nimic. Tu, eul meu, urcând pe munte, nu poţi face nimic. Muntele tău e al tău. Cu muntele şi-a bătut capul Albert Camus. Şi cum a mai murit el, marele, genialul într-un stupid accident de maşină! Deschizi fereastra. Vrei să ştii de unde vine tusea îngrozitoare. Eşti gata să chemi ambulanţa. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce să spui? Se lasă din nou liniştea. Da, n-are rost să faci nimic. Un om suferă acolo, după cortină. Sute, mii de oameni îşi scuipă sufletul fără ca nimeni să schiţeze vreun gest. Fiecare pentru fiecare. De ce îmi bat eu capul cu împărăţia cerului? Deschid capacul cutiei de cremă neagră. Vă aduceţi aminte de crema de ghete Guban, ambalată în acele cutii de tablă? Îţi rupeai unghiile încercând să răsuceşti rotiţa cu care era prevăzut ambalajul. Eu lustruiam papucii tatălui meu, apoi mă prefăceam că nu ştiu nimic. „Iar a fost omul ăla harnic pe aici!”, se mira tata, intrând în jocul meu, mărind cumva ochii verzi, mai frumoşi decât pădurile pe care aveam să le văd vreodată. Inima lumii este o imensă cutie de cremă de ghete. Când vrei s-o deschizi la repezeală îţi zdreleşti degetele în ea. O femeie se zbate în fiecare dimineaţă. „Şi ţie ce-ţi pasă?, m-ar putea întreba cineva. Nu-mi pasă, nu-mi pasă. Dar oricâtă muzică aş asculta ziua, pe fundal, se aude tusea chinuitoare a femeii şi chiar dacă, aiurea, femeia ar exista doar în mintea mea, cu toţii avem în suflete acea cremă Guban. Fiecare pentru fiecare. Ăsta e adevăratul război. Cu tot arsenalul de arme, cu toată indiferenţa, cu toată parada la care se adună politicienii, făcând-o pe îngerii păzitori. Cu toate intervenţiile zornăitoare ale unor analişti rubiconzi, care au învăţat despre foame din cărţi, despre credinţă din predici, despre durere doar privind durerea altora. Azi am auzit un bărbat vorbind (aha, intelectual!) dar am crezut că lătra. Şi cum poate lătratul unora să fie atât de asurzitor încât da, fiecare pentru fiecare…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: