„N-o să fiu văzut pe băncile din parcul oraşului plângându-mă de soartă şi bârfind guvernul”

Interviu cu profesor doctor SORIN TRELEA, Maestru al sportului la planorism

poza-sorin-treleaIncredibil. A venit ziua pensionării. Ce sentimente vă încearcă?

În ziua de 28 februarie, ani de-a rândul, mă adunam cu prietenii şi familia, marcând de fiecare dată o nouă vârstă. Semnificaţia acestei zile s-a modificat mereu de-a lungul timpului, la acesta contribuind şi perioadele istorice traversate.

În anii ’50, sărăcia era lucie, omul nou zămislindu-se prin foamete, pâine şi pantofi pe “puncte”, adică pe cartelă, mâncărica de cartofi cu bulion fiind prezentă pe masă, atunci când era, dimineaţa, la prânz şi seara. Din fericire, noi copiii nu simţeam aceste presiuni întrucât părinţii se zbăteau în marea de nevoi şi neajunsuri. Din toată calicia, mama, fie iertată, făcea un “tort alb”. Cocea într-o rolă cinci foi, în care punea neapărat puţină miere, foi pe care le ungea cu o cremă de vanilie cu unt. Procurarea untului, am aflat mai târziu, era o mare problemă. Prietenii mei de joacă, invitaţi la “patron” – aşa se chema pe atunci petrecerea – nu aduceau cadouri şi primeau, cu nespusă bucurie, o felie de tort.

Adolescent şi apoi student fiind, chemam acasă trupa de prieteni, mâncam puţin, beam şi mai puţin, în schimb dansam pe săturate după un magnetofon, cu muzică adusă pe sub mână “de dincolo” de cortina de fier. Omul nou căpăta deja un nou profil adoptând triada: una spun, alta cred şi alta fac.

Înainte de 1989 omul nostru a revenit la faza de copilărie cu profilul proiectat din nou pe cartelă. Cartelă pentru pâine, ouă, zahăr, unt şi instrucţiuni savante pentru o “alimentaţie raţională”, argumentată “ştiinţific” de savanţii-lingăi ai regimului.

După 1989 “ziua mea” a fost marcată de întrunirile prieteneşti alături de veşnicii adolescenţi, unii cu părul alb deja, de la Clubul Copiilor Rădăuţi, unde de fiecare dată am avut şi am senzaţia de confort a peştelui în apă şi a păsării în aer. Noutatea, în afară că acum avem ce pune pe masă, ar fi aceea că avem opinii politice diferite. După două păhărele ne împăcăm cu veşnica şi monotona concluzie: politicienii sunt aproape toţi la fel şi fac politică doar pentru buzunarele lor.

Revenind la ultima parte a întrebării răspunsul sincer ar fi că nu mă încearcă niciun sentiment aparte. Este, în fond, trecerea la o altă etapă a vieţii mele, asemănătoare cu schimbarea prefixului. Singura certitudine pe care o am este aceea că voi avea mai puţini bani pe care, sper, să nu-i cheltuiesc pentru sănătate.

„Dorinţa de afecţiune a acelor copii, dramele lor personale, universul bizar şi profund interiorizat al surdomuţilor m-au impresionat atât de mult încât, de două ori, mi s-a întâmplat să plâng acolo. Tulburătoare experienţă.”

Cum aţi caracteriza viaţa dumneavoastră profesională?

– Este pentru prima oară când privesc înapoi şi constat cu oarece mândrie că în cei 65 de ani de până acum am muncit într-o sumedenie de locuri, în ipostaze diferite.

Aş începe – deşi nu a fost o profesie – cu anii 63’-64’ când, în vacanţa de vară fiind la Dolhasca, unde vărul meu, poetul Emil Brumaru, era medic, mă “lipisem” de mecanicii de pe locomotiva cu abur ce tracta personalul Dolhasca – Fălticeni şi retur. Mă lăsau să pornesc, să frânez şi mai ales să dau semnale sonore! Cred că şi astăzi, dacă ar fi posibil, aş putea “pilota” o locomotivă cu abur.

Elev fiind, prin clasa a IX-a, o vară întreagă am fost angajat zilier pe lângă o echipă de drumari care proiectau modernizarea unor drumuri în judeţele Bacău şi Suceava. Sarcina mea era să montez şi să echilibrez un teodolit în mijlocul drumului, după care, prin semnale făcute cu braţele, să indic locul unde echipa bătea în axa drumului nişte tirfoane metalice din cele cu care se fixează şinele de cale ferată. Câştigam puţini bani, dar erau primii primiţi pentru munca mea. Drumurile asfaltate de astăzi, Rădăuţi – Frătăuţii Vechi şi cel din Suceviţa, au o fărâmă şi din munca mea. Să fi fost un semn divin care m-a adus după mulţi ani în Bucovina? Cine ştie…

După terminarea liceului, în 1970, am picat de două ori la examenul de admitere la Facultatea de Biologie din Iaşi, de fiecare dată la o diferenţă de câteva sutimi! Este greu să explici astăzi unor tineri sau adulţi care fac facultăţi la “apelul de seară” cum se intra atunci la facultate şi, mai ales, cum puteai absolvi. Am intrat la o concurenţă de 11,2 candidaţi pe un loc, iar ultima medie a fost de 8,30. Alte vremuri…

Între timp am trăit o experienţă care mi-a schimbat decisiv traiectoria şi modul de a privi şi a aborda viaţa. Am lucrat la Centrul de primire a minorilor delincvenţi din Iaşi în calitate de “instructor de educaţie”. Acolo erau aduşi copii ai străzii care stăteau o vreme, pe adăpost şi mâncare, până ce o anchetă socială stabilea următorul plasament. Făceam ture 12 cu 24 împreună cu două colege mai în vârstă. Acolo am luat contact cu lumea aspră, crudă a copiilor aruncaţi de soartă într-un univers sălbatic, unde erau nevoiţi să supravieţuiască singuri. M-am apropiat şi m-am împrietenit cu ei, iar pentru mine a fost primul semnal că aş avea resurse mari pentru pedagogie şi viaţa alături de copii. Cred că pentru asta ai sau n-ai har. Experienţa cu minorii delincvenţi m-a dus definitiv la catedră.

Tânăr profesor de biologie la Liceul Agroindustrial Vicovu de Sus – aşa se chema atunci – am luat contact cu catedra mult visată la… Ferma Vicşani, unde elevii erau aduşi să strângă cartofi. O formă mascată de muncă forţată, în conformitate cu conceptul “educaţia prin muncă, pentru muncă”, adică elevii de la Vicov erau educaţi prin muncă, deşi ei acasă munceau alături de părinţi pe “lotul personal”. Cei 11 ani petrecuţi la liceul din Vicov au fost luminoşi, cu suişuri şi coborâşuri, cu naveta zilnică, cu trecerea punţilor suspendate peste apa Sucevei, cu frigul cumplit din trenurile neîncălzite, cu şedinţele de duminică, cu expediţiile montane sau pe ape repezi, alături de elevii mei, cu seraliştii adulţi printre care erau şi trei călugări de la Putna…

O altă experienţă legată tot de copii a fost scurtul popas la Casa pionierilor Rădăuţi, unde am pus pe picioare Cercul foto şi de orientare turistică.

Evenimentele din 1989 m-au prins la Liceul Agricol din Rădăuţi, pentru ca anul 1991 să mă găsească la Şcoala Specială din Bivolărie. Aici experienţa cu minorii delincvenţi din trecut s-a îmbogăţit cu un adevărat experiment de rezistenţă psihică. Mulţi dintre copii nu aveau un handicap mental, fiind mai mult cazuri sociale. Pe plan strict profesional nu eram deloc solicitat şi, simţind pericolul descalificării, m-am înscris la doctorat. Dorinţa de afecţiune a acelor copii, dramele lor personale, universul bizar şi profund interiorizat al surdomuţilor m-au impresionat atât de mult încât, de două ori, mi s-a întâmplat să plâng acolo. Tulburătoare experienţă.

Înfiinţarea Centrului de studii Bucovina a Academiei Române la Rădăuţi mi-a deschis calea spre cercetarea ştiinţifică în domeniul mediului şi ornitologiei. Salariile mizere din anii ’94-’95 m-au dus la o fabrică de alcool privată pentru ca apoi, după alegerile din 1996, să devin şef de birou senatorial la senatorul Teodor Haucă. A fost prima dată şi ultima când am fost şi eu şef. Timp de patru ani am putut cunoaşte partea luminoasă, dar şi tenebrele politicii, precum şi un tip de parlamentar responsabil, astăzi pe cale de dispariţie. Nu exista sâmbătă în care senatorul Haucă să nu se afle la birou, acordând audienţe oricui dorea acest lucru, încercând să rezolve din necazurile oamenilor, atât cât îi permitea funcţia, dar folosind şi relaţiile sale personale. Colaborând cu primarul de atunci, Mihai Frunză, ambii au reuşit să aducă gazul metan în Rădăuţi, deşi se aflau pe poziţii politice adverse.

Anul 2000 m-a găsit şomer, până la urmă era singura ipostază care-mi lipsea. În urma unui concurs am fost angajat la Primăria Rădăuţi în calitate de funcţionar public. Scurta experienţă de aici mi-a oferit prilejul să învăţ noţiunile de bază ale diplomaţiei de la domnul primar Mihai Frunză care ducea diplomaţia la nivel de artă.

Am revenit în cercetare unde, iată, m-a ajuns vârsta pensionării. Privind în urmă am o mare bucurie să constat că unii dintre foştii mei elevi şi-au făcut profesii din pasiunile cu care i-am contaminat.

“Trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi prima”

Cum vedeţi viaţa dumneavoastră de acum înainte?

– Cu siguranţă mari schimbări nu vor fi. Cred că voi avea o uşoară jenă când, întrebat de ocupaţie va trebui să spun: pensionar, adică, în opinia celor mai tineri, un soi de balast bântuit de spectrul inutilităţii. Va trebui vrând, nevrând să mă obişnuiesc cu noua titulatură.

Preocupările îşi vor continua cursul pentru că, din fericire, am împletit mereu pasiunile cu profesia. Fără nicio modestie afirm că am adus aviaţia privată în Moldova şi Bucovina începând cu anul 2003, achiziţionând un avion care este primul avion ultrauşor din România şi din Bucovina. Între timp, în judeţul Suceava s-au format peste 25 de piloţi, majoritatea fiind instruiţi de fiul meu. Mulţi dintre aceştia sunt şi posesori de aeronave, iar unii, cum este Daniel Mitric, au obţinut licenţe de zbor pentru aeronave mai mari şi pentru zbor de noapte. Aviaţia a fost şi rămâne pasiunea care mi-a luminat existenţa din adolescenţă până în prezent. Sunt instructor de zbor voluntar la planorism şi inspector examinator pentru piloţii de avioane ultrauşoare. Chiar dacă astăzi zbor mai puţin, sunt mereu alături de prietenii mei aviatorii, în carlingă, trăind emoţia zborului şi purtându-le de grijă, dorindu-mi să-i văd aterizaţi întregi şi nevătămaţi. Iată o ocupaţie fără de sfârşit.

Ca expert-ornitolog particip la diverse proiecte derulate în ţară şi străinătate, unele finanţate, altele sub formă de voluntariat. Din punct de vedere avifaunistic, prin studiile şi comunicările publicate până acum, am reuşit să acopăr toată Bucovina românească, dar păsările oferă mereu motive de studiu. O altă ocupaţie fără de sfârşit.

Sunt pasionat de fotografie, de muzică simfonică şi de ieşirile permanente în pădurile bucovinene, drept care n-o să fiu văzut pe băncile din parcul oraşului plângându-mă de soartă şi bârfind guvernul.

Trăiesc fiecare zi ca şi cum ar fi prima.

Consemnează MĂLINA ANIŢOAEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: