Deschid cu nostalgie fereas-tra amintirilor pentru a evoca crâmpeie din viaţa părinţilor mei, George şi Eusebia.
Terminaseră şcoala normală şi s-au cunoscut la Bucşoaia. Tânărul romantic, cu veleităţi de scriitor şi iubitor de muzică clasică, fata frumoasă care picta şi cânta la vioară şi-au găsit pasiuni comune în lumea muzelor şi, se părea, nimic mai mult, deoarece mama era „promisă” de către familie unei rude îndepărtate.
În vârtejul războiului, când mama s-a refugiat cu familia în oltenia, tata a simţit că viaţa fără ea este de neconceput, a găsit-o în acele ţinuturi îndepărtate şi cu mari explozii de sentimente şi înfrângerea rezistenţei familiei, a reuşit să o cucerească.
Şi-au început povestea de dragoste printre oameni calzi, cu toate că extrem de săraci. Îşi aminteau amuzaţi de şcoala din Belote, în care copiii adormeau cu capetele pe bănci, pentru că erau hrăniţi cu mămăligă şi ţuică slabă, de pernele umplute cu paie sau de ciudatele cârpe înşirate pe garduri care slujeau la înfăşurarea sarmalelor.
O dată cu revenirea din refugiu, au urmat anii zbuciumaţi în care tata se risipea pentru o iluzorie cauză nobilă, scriind ziare întregi, cărţi proletcultiste şi îndeplinind funcţii riscante.
Mama era oaza de linişte şi bucurie, fiinţa care îi asigura echilibrul, lăsându-i în acelaşi timp o libertate deplină. De altfel, cred că ar fi fost imposibil să-i stăvilească dorinţa de a participa la viaţa cetăţii.
Au urmat anii epurărilor, în care „tovarăşii de luptă” l-au închis, amintindu-şi brusc originea-i nesănătoasă, de fiu de chiabur, dar şi pentru că, în sinceritatea-i dezarmantă, striga sus şi tare tot ceea ce-l nemulţumea la noua ordine socială.
Din închisoare, tata o implora pe mama să divorţeze pentru a ne salva, dar ea a refuzat categoric, luptând cu frica şi persecuţiile de tot felul fără să se plângă. La ieşirea din închisoare, i-a alinat sufletul zdruncinat de atâtea dezamăgiri şi i-a redat bucuria de a trăi. În acele clipe, cred că ar fi fost pierdut fără ea: trădarea prietenilor deveniţi turnători, confiscarea bunurilor, cumplita izolare socială îl prăbuşiseră într-un abis al disperării.
Au urmat anii frumoşi şi plini de împliniri ai perioadei sucevene: cărţile de proză fantastică, ziarul „Zori noi”, prietenii atât de dragi, care îi înţelegeau patosul şi pasiunea colocvială.
Prea frumos ca să dureze, pentru că într-o noapte ne-a părăsit pe neaşteptate şi mult prea devreme. Îl chema „Pădurea de dincolo”.
GEORGETA SIDOROVICI-STRATON
Comentarii